FOTOREPORTAJ | Cum am trăit o săptămână fără internet, energie electrică și apă curentă!

Gelu Irimiea (reporter) | Ailyn Bantilan (fotoreporter)

Specialiștii în turism spun că Philippine este acum ceea ce era Thailanda acum 20 de ani, o țară extraordinară, cu peisaje și oameni minunați, dar neinvadată încă de turiști. Oricum, din punctul meu de vedere, neprofesionist, să vizitezi o țară cu adevărat nu înseamnă să te îngropi într-un hotel de 4-5 stele, să te bălăceși în piscină și să-ți faci selfie-uri cu cocktailul la bot în ciuda prietenilor care hămălesc la muncă. Am preferat mereu, pe unde am călătorit, să mă integrez în peisaj, să cunosc oameni normali și modul lor de viață. Evident, e cam greu pentru un european să se integreze în peisajul philippinez, dar cel puțin poți încerca să trăiești exact așa cum trăiesc ei. De aceea, am reușit să-mi aranjez un așa-zis sejur de 7 zile undeva, în munți, în Sudul Insulei Mindanao, un loc în care am avut șansa să trăiesc așa cum trăiesc acești oameni de sute de ani în aceste locuri.

Evident am spus „da” din prima atunci când am primit propunerea de a locui câteva zile într-o casă de bambus în junglă. Cel puțin așa am crezut prima dată, mai târziu aveam să realizez că tehnic, nu era o junglă, ci mai degraba o imensă plantație de cocotieri. Dar pentru mine, ca european, tot ce înseamnă mulți copaci exotici și plante pare a fi o junglă! Am fost avertizat că nu voi avea acces la Internet, nu există semnal la telefon, electricitate, apă curentă și, evident, duș. Asta mi-a amintit de primii ani din copilărie, pentru că exact așa era și atunci când îmi petreceam vacanțele la bunici, deci nu m-am speriat foarte tare! În compensație, mi s-a pomenit o listă lungă de fructe, toate culese din copacii de lângă casă. Cel puțin jumătate din fructele de pe listă nici nu știam că există…

Primit cu brațele deschise

Jumătate din drumul de trei ore din General Santos City până în Baragandy l-am făcut cu o mașină normală, cealaltă jumătate cu o mașină de teren din cauza drumului foarte prost. Când am ajuns la destinație, toată familia mă aștepta la șosea cu brațele deschise, la figurat și, mai ales, la propriu, pentru că de la mic la mare m-au ajutat cu bagajele. Așa am aflat că, de fapt, nici nu am ajuns la destinație pentru că mai era de mers cel puțin două ore pe o cărare de munte. Și am mai aflat că trebuie să traversăm cu picioarele râul de nouă ori pentru că acea cărare era oarecum dreaptă, iar râul avea prostul obicei să-și facă albia în meandre. Așa am avut ocazia să descopăr că mi-am cumpărat niște ghete foarte bune pentru că, spre deosebire de toată lumea care s-a descălțat când a traversat râul, eu am preferat să o fac încălțat… ca un nesimțit! Iar ghetele mele au rezistat!

Înapoi în istorie

Familia și, de fapt, întreaga comunitate din acea zonă face parte din populația manobo, care reprezintă aproximativ 3% din populația țării. Tribul manobo a fost printre primele care au locuit pe aceste pământuri și au ajuns aici acum câteva mii de ani din Sudul Chinei. Au o limbă și o cultură dinstinctă față de restul populației din această țară. Ceea ce îi leagă și asta o pot spune din propria experiență este că, cu toții, sunt niște oameni extrem de primitori, amabili și veseli. Oricât ar fi de săraci, sunt dispuși în orice ocazie să te invite la masă. În plus, sunt oameni fericiți! Orice discuție între ei generează râsete, bună dispoziție. Am observat că se distrau terbil atunci când încercam să pronunț cuvinte din dialectul lor, așa că m-a străduit cât am putut să îi binedispun cu talentele mele lingvistice.

Casă și masă

Casa era construită în întregime din bambus. La fel și masa și patul și tot ce se poate încadra la capitolul construcție. Doar că, supriză neplăcută pentru mine, patul era chiar podeaua din bambus. Nu se dormea chiar pe podea. În locul în care se presupunea că trebuia să fie patul era întinsă o pătură, dar vă asigur că pentru mine nu a fost nicio diferență. Chestia cu lipsa internetului, electricității și toate binefacerile civilizației nu m-a deranjat foarte tare, dar dormitul pe podea a fost o chestie foarte tare… Doar la propriu! Partea bună e că mă trezeam la primul cântat al cocoșului, așa că am avut mai mult timp să admir peisajele! Sau măcar să ascult păsările și insectele până se făcea lumină! Dura cam două ore și era momentul în care îmi lipsea cel mai mult telefonul! În rest, chiar nu mi-a lipsit!

Senzații culinare

Promisiunea cu fructele a fost acoperită în totalitate. Adică, am mâncat toate fructele care erau coapte în perioada în care am locuit acolo. Și a fost foarte interesant să văd cum erau culese toate aceste fructe. Întreaga zonă era plină de cocotieri și fiecare copac avea un buchet frumos de nuci de cocos. Doar că aceste fructe se aflau la cel puțin zece metri pe un trunchi fără nicio ramură de care să te agăți. Adică, nu era ca și cum te cățărai în cireșul bunicilor! Pentru bărbați era, însă, o chestie foarte ușoară chiar dacă se cățărau având la ei un sundang, adică acel cuțit lung ca o sabie cu care tăiau fructele. La bananieri era și mai ușor. Pentru celelate fructe, trimiteau copiii.

Mi-a părut rău că nu am apucat să gust niciun pomelo sau mango… erau prea verzi! În schimb au găsit un fruct copt de guyabano și, poate sunt puțin subiectiv, dar cred că e cel mai bun fruct care l-am mâncat în viața mea.

Orez cu de toate

La fel ca în întreaga Asie, alimentul de bază în Philippine este orezul, așa că orice masă venea la pachet cu orez simplu, fiert. Nu pot să spun că am fost un mare admirator al orezului. De regulă, l-am consumat doar în formă de sarmale și ardei umpluți. Aventura în munții din Mindanao mi-a schimbat cumva perspectiva culinară. La început am mâncat de politețe, dar după câteva zile a început să-mi placă. În plus, orezul simplu venea cu o mulțime de sortimente de supe și sosuri.

Mi s-a părut extraordinar că timp de șapte zile, trei mese pe zi, gospodina casei a preparat, de fiecare dată, ceva diferit. De fiecare dată am întrebat din ce era preparată mâncarea, dar nici nu mi-am notat și nici nu-mi amintesc fiecare. Pot spune că am fost suprins de cât de bună a fost o supă de pui preparată cu un sortiment foarte lung de păstăi de fasole și eggplant, toate fierte în lapte de nucă de cocos.

În general, din câte mi-am dat seama, diferența fructe-legume era cam neclară pentru că le foloseau în egală măsură pentru prepararea hranei. Inclusiv bananele, ingredientul principal din multe feluri de mâncare philippineze.

De ce m-aș întoarce oricând aș avea ocazia în acest loc

Chestia cu lipsa internetului și a celorlalte beneficii ale civilizației e mai mult o glumă. Cine are nevoie de internet, de televizor sau orice altceva când se poate bucura de toate aceste avantaje exotice ale naturii? De fapt, în multe din acele dimineți matinale în care mă trezeam mai devreme decât era cazul m-am gândit și am comparat nivelul de trai și mai ales de fericire al unui european plin de binefacerile civilizației occidentale, la pachet cu problemele și grijile care vin la pachet, gen plata facturilor, a datoriilor la bancă și a tuturor problemelor care apar atunci când trăiești în lumea așa-zis civilizată. Evident comparația ne este total nefavorabilă, nouă, celor civilizați! Dar cel mai mult mi-a plăcut faptul că poți avea timp! Nu trebuie să te grăbești să ajungi la serviciu, nu trebuie să te grăbești pentru nimic. Tot timpul este al tău, pentru tine și pentru cei dragi ție! La finalul Moromeților, Marin Preda concluziona că timpul nu mai avea răbdare. Aici, în schimb, timpul are așa multă răbdare!