* După ce s-au luptat o viaţă cu epavele, scafandrii industriali gălăţeni au eşuat în faţa intereselor obscure din jurul Dunării * „Restructuraţi” sau eliminaţi de pe piaţă, unii scafandri au ajuns să trăiască din fierul vechi adunat de pe fundul Dunării * Vieţi riscate pentru 1 leu pe kilogram de deşeuri metalice! *
Când vine vorba de scafandrerie, gândul te duce la aventurile lui Cousteau sau la scufundări în ape exotice pline de minuni acvatice. Poate că unii scafandri trăiesc o astfel de viaţă.
Nu însă şi scafandrii din Galaţi. Pentru ei, Dunărea e un hău tulbure care te poate înghiţi la primul pas greşit. Mâl, rugină, curenţi puternici – acestea sunt elemente „exotice” de care un scafandru industrial are parte în apele fluviului.
Dar mai cumplit decât hăţişul din adâncuri este hăţişul intereselor/dezintereselor din jurul Dunării. Pe vremuri, scafandrii gălăţeni se luptau cu epavele, făceau lucrări hidrotehnice şi chiar acordau asistenţă navelor aflate în pericol.
Astăzi, pentru unii dintre scafandri, fierului vechi adunat de pe fundul Dunării a ajuns să fie singurul mod de a-şi câştiga pâinea. Un leu pe kilogramul de deşeuri metalice scoase din adâncuri – atât a ajuns să valoreze, la Galaţi, viaţa unui scafandru industrial!
Scafandri „lăsaţi pe uscat”
Unul dintre puţinii veterani în materie de scafandrerie care au mai rămas la Galaţi este Vasile Cosma. În 1999 a pus bazele unui firme ce reunea un grup de scafandri „lăsaţi pe uscat” de autorităţile fluviale de la aceea vreme.
„Am fost 22 de scafandri la AFDJ Galaţi. De acolo ne-au dat la Resalv şi până la urmă am fost daţi cu toţii afară – am fost „restructuraţi” – pentru că nu a fost nimeni să se preocupe de scafandrerie… Jumătate dintre scafandri au venit cu mine, restul au plecat care încotro. Şi, de atunci, suntem pe cont propriu…”, povesteşte Vasile Cosma. Are 48 ani, din care 25 de scafandrerie.
Echipa sa a scos din apele Dunării nu mai puţin de 15 epave de remorchere, barje sau chiar pontoane. Nici o epavă nu s-a comparat cu alta. Aceleaşi au fost doar echipamentele cântărind zeci de kilograme şi adâncurile în care lucrezi pe pipăite, la vizibilitate zero.
„Noi lucrăm în Dunăre numai „călăuziţi” cu parâmă şi indicaţii de la suprafaţă, prin staţie. Te duci pe parâmă, te întorci pe parâmă. Nu-i ca la mare… Dunărea e ca o junglă. Nu poţi să te bagi în Dunăre şi, gata, să lucrezi ca scafandru. Dunărea curge, te ia la vale dacă nu eşti atent. Scafandrii intră numai călăuziţi. Dacă ţi-ai pierdut parâma, s-ar putea să te pierzi de tot…”, ne explică Vasile Cosma.
Echipament din „altă lume”
Scafandrul greu pare din altă lume. Casca din alamă, costumul din cauciuc dublat cu întăritoare, bocancii din metal şi greutăţile atârnate de piept au un aer arhaic, de parcă au ieşit din cărţile lui Jules Verne.
„Sunt şi scafandri autonomi, avem şi noi astfel de echipamente. Dar costumul de scafandru greu nu se demodează niciodată. În scafandreria industrială, la hâială adevărată, scafandrul greu e sfânt!”, se răspunde nedumeririi noastre. De când conduce grupul de scafandri, Vasile Cosma n-a pierdut nici un om în apele Dunării. I-a pierdut în schimb „pe uscat”, acolo unde viaţa de scafandru pare pentru unii o jucărie pe care o poţi folosi după „regulile economiei de piaţă”.
„Toţi de pe Dunăre – că-s din porturi, şantiere sau nave – vor să le facă scafandrii treaba, dar pe doi lei! La un moment dat făceam în şantierul naval curăţarea filelor de lansare cu două milioane de lei, adică 200 lei noi, când preţul corect pentru un scafandru ar trebui să fie de 200 euro pe oră! Dar dacă vrei să fii corect, ţi se pune beţe în roate…”, ne spune fără a-şi ascunde dezamăgirea scafandrul gălăţean.
O „păţanie” din unul dintre porturile gălăţene l-a întărâtat şi mai mult pe Vasile Cosma: „Le-am scos vreo 300 de tone de tablă navală din Dunăre, tablă a nimănui căzută în apă de-a lungul a 30-40 ani la operaţiunile de încărcare – descărcare pe vapoare. Am avut o vorbă să împărţim pe jumătate ce ieşea din vânzarea la fier vechi, dar când au văzut cât scoatem din apă au făcut ce au făcut şi ne-au lăsat cu ochii în soare…
Ei au luat tot ce am scos, iar eu m-am ales cu datorii şi costumele de scafandru rupte…”, zice Cosma.
Voluntariat la adâncime
Fierul vechi din apele Dunării a rămas ultimul… „colac de salvare” pentru scafandrii industriali, atâţi câţi au mai rămas. „Doar cinci scafandri mai suntem, din care unul este fiul meu, Alin.
Restul încearcă să obţină grupa de muncă de la AFDJ să se pensioneze sau şi-a găsit altceva din ce să trăiască…” Dar, după cum spune Vasile Cosma, chiar şi pentru a scoate „fierătaniile” de pe fundul Dunării, pentru o firmă înseamnă avize peste avize, autorizaţii, controale peste controale de la instituţii cu care, în ultimul timp, scafandrii nu se află în relaţiile cele mai bune.
Ca să iasă din clinci şi să le facă în necaz celor ce-i pun beţe în roate, Vasile Cosma a apelat la o soluţie inedită. „Acum vreo lună, alături de familie, am înfiinţat un ONG – „Asociaţia Scafandrilor pentru Protecţia Mediului” – o să lucrăm cu voluntari la curăţarea Dunării de metale din raza porturilor şi de pe cursul fluviului.
Şi, uite-aşa, n-au ce să-mi mai facă! Curăţ Dunărea de „mizerii”, tabla ce-o găsesc va merge la fier vechi, în contul ONG-ului. Se face bilanţ la un an, nu mai vine oricând, oricine, că vrea aia, că vrea cealaltă…”, explică Vasile Cosma.
Ştiţi câte epave ascunde Dunărea? „În jur de 1.000 pe tot cursul ei. Şi în toate porturile e plin de resturi metalice. Sunt cazuri în care navele nu pot acosta din cauza fiarelor astea. Dar cine răspunde de ele vrea să le faci treaba, dacă se poate, de pomană! Dar nici noi nu ne lăsăm! Facem scafandrerie pe voluntariat, pe ONG…”, mai zice Vasile Cosma.
În ciuda optimismului, dincolo de vizeta costumului de scafandru, viitorul pare destul de nesigur. Puţini sunt însă cei cărora chiar le pasă de asta. „Apele tulburi” pot ascunde multe, chiar şi dramele unor scafandri industriali.
