Leagănele și căminele care găzduiau copiii abandonați au trecut din comunism în democrație fără ca tranziția să însemne și o schimbare a practicilor de instituționalizare. Multă vreme după 1989, sistemul de ocrotire a continuat să funcționeze ca un lagăr. Pe ruinele sale s-a ridicat și actualul cadru de protecție a copilului. Echipa de jurnaliști din proiectul editorial Jurnalul Decretului arată ce înseamnă această moștenire fondatoare.
„În sat îmi spun «ăla de la spital»”, povestește Z.I., un adolescent instituționalizat într-un cămin-spital din România, în cadrul interviului realizat acum douăzeci de ani. Mărturia sa și mărturiile altor tineri cu destine frânte de sistemul de protecție a copilului moștenit din comunism sunt consemnate într-o cercetare din 2002, „Abuzul asupra copilului în instituțiile de protecție socială din România”, realizată de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului (IOMC). Colectivul Jurnalul Decretului se află în posesia acestui document. Viața lui Z.I., raportată sec în câteva hârtii incluse la dosarul său medical, a început cu abandonul său în secția de distrofici a unui spital în vara lui 1983. Și a continuat cu o serie de transferuri aleatorii în instituții de „ocrotire” ale statului comunist. România traversa Epoca de Aur – dar traversa, mai ales, epoca Decretului 770 care interzisese în 1966, aproape complet, avorturile la cerere. Pe fondul decretului, se dezvoltase un întreg sistem de protecție a copilului. Dar „protecția” era doar o butaforie. Ceaușismul avea nevoie ca abandonații să trăiască la naștere și atât – în rest, viața lor nu mai conta pentru nimeni. Din spital, Z.I. a fost mutat într-un leagăn pe 22 noiembrie 1983. Încă nu împlinise cinci luni.
Citeşte întreaga ştire: Mii de copii, abandonați și lăsați să moară. Cum a continuat să funcționeze sistemul de protecție a minorilor ca un lagăr, și după 1989
