Deschis în format digital, Muzeul Abandonului adună mărturiile materiale și imateriale ale abandonului instituționalizat al copiilor în România, din perioada comunistă și postcomunistă. „E o rană greu de dus și care nu trece”, spune Ileana Cirț, fostă asistentă socială și principal donator al muzeului, care a lucrat timp de 20 de ani cu copiii abandonați ai României.
„Mama m-a iubit foarte mult și mi-a arătat asta, dar m-a și abandonat pe măsură. O dată la ceva vreme, lua multe pastile și ajungea la spital. Îmi amintesc cum mă duceam noaptea să verific dacă mai respiră. Chiar și astăzi, la 41 de ani, mai verific dacă oamenii de lângă mine mai respiră. Într-o zi, când era din nou supărată pe mine, mama chiar a reușit să mă abandoneze de tot. Am găsit-o chiar eu, a doua zi dimineață, inconștientă și înecată cu vomă”. Este una dintre mărturiile donate anonim către Muzeul Abandonului, o inițiativă care adună povești, arhive și date despre ce înseamnă rana abandonului copiilor din România, în centrele de instituționalizare, precum căminul-spital din Sighetu Marmației, recunoscut drept „orfelinatul groazei”. Imaginile surprinse aici de un jurnalist american, în 90, au făcut înconjurul lumii.
Citeşte întreaga ştire: „Când ești supraviețuitorul unui orfelinat, faptul că încă poți zâmbi e un succes”. Muzeul care arată rana abandonului în România
