„La noi e o cutumă să nu se facă întreruperi de sarcină”. Cum decid spitalele din România dacă fac sau nu avort la cerere Citeşte întreaga ştire: „La noi e o cutumă să nu se facă întreruperi de sarcină”. Cum decid spitalele din România dacă fac sau nu avort la cerere
90% din spitalele județene și municipale din România nu au proceduri sau decizii scrise referitoare la avortul la cerere. Serviciul e legal, dar regula practică e simplă și brutală: dacă vor medicii, fac; dacă nu vor, nu fac. Proiectul „Jurnalul Decretului” vă propune o serie de materiale despre accesul la serviciile de întrerupere voluntară a sarcinii în spitalele publice din România.
Medicul e sigur pe vederile sale: avortul nu poate fi catalogat decât ca un „gest barbar”. Lucrează în secția de Obstetrică-Ginecologie a Spitalului Municipal Fălticeni și crede că discuția pe care i-o propunem e, pur și simplu, „despre a omorî un om”. „Eu dacă v-aș ucide pe dumneavoastră nu ar fi un gest barbar?”, ne întreabă doctorul. Ne propune, „ca glumă”, un exemplu, ca să înțelegem. Să zicem că o pacientă are un copil acasă și vine cu o sarcină de 12 săptămâni și vrea un avort. „Haideți să îl omorâm pe ăla de acasă, că ăla consumă. Ăsta micul nu consumă”, ar mustra-o medicul. Apoi i-ar spune că e ilegal să dea curs unei solicitări de întrerupere voluntară a sarcinii. Așa crede doctorul, că avortul la cerere este interzis în spitalele publice din România. Însă medicul de la Fălticeni se află în eroare. Avortul la cerere a fost decriminalizat în România acum aproape 22 de ani, prin decretul-lege numărul 1 din 26 decembrie 1989. Acest act anula, chiar în zorii României democratice, o serie de legi din anii regimului comunist. Printre ele și decretul numărul 770 din 1 octombrie 1966, care restricționa, aproape complet, accesul la avort.
Citeşte întreaga ştire: „La noi e o cutumă să nu se facă întreruperi de sarcină”. Cum decid spitalele din România dacă fac sau nu avort la cerere
