Vasluianca Cristina Hurdubaia, fondatoarea Asociației Copacul cu Fapte Bune, ajută copiii defavorizați din județ

EMPATIE… Cristina Hurdubaia, fostã jurnalistã a cãrui nume este strâns legat de bunãtate si generozitate, s-a întors în orasul natal, Vaslui, pentru a dãrui copiilor defavorizati o sansã la o viatã mai bunã. Aici, fondatoarea Asociatiei Copacul cu Fapte Bune a pus bazele unui Centru Educational si Social si viseazã ca acest proiect sã se întindã pe o perioadã cât mai lungã, în care sã punã pe picioare cât mai multi copii. „Momentan voi începe sã-i aduc în zilele de sâmbãtã. Am gãsit deja un microbuz cu care îi voi aduce. Aici îi vom ajuta sã facã teme, au unde sã se joace, sã mãnânce, sã se spele, sã nu le lipseascã nimic. Visez sã fac si un atelier aici si sã transform totul într-un centru social în care zi de zi sã am copii care sã vinã”, spune Cristina. Supranumitã de multi un adevãrat înger pentru cei nevoiasi, aceasta pare sã se afle de fiecare datã la locul potrivit, unde este nevoie de ea. Desi nu a avut parte de o viatã perfectã, evenimentele nefericite prin care a trecut au cãlit-o, fãcând-o sã empatizeze si mai mult cu persoanele pentru care putin înseamnã totul.

Vasluienii o cunosc fie de la televizor, de la rubrica „Ceasul Bun” a emisiunii „Starea Natiei”, fie de pe Facebook, unde Cristina relateazã în fiecare zi o paginã din povestea unei persoane care are nevoie de o mânã de ajutor. Fost jurnalist de investigatie, PR pentru evenimente din zona muzicii alternative, Cristina a simtit cã trebuie sã ofere mai mult oamenilor dupã episodul Colectiv. Atunci a fost momentul în care s-a produs primul declic. Socul pierderii unor persoane importante din viata sa a impulsionat-o sã aducã o schimbare. „Eu am fost jurnalist. În mare parte pe social, desi nu aveam neapãrat o continuitate. Momentul 0 pe partea asta de social a fost pentru mine Colectiv. Eu fiind om de comunicare pentru niste trupe precum Subcarpati, Vita de Vie, eram în zona asta de muzicã alternativã. Totusi, nu m-am dus în acea searã la concert. Mã simteam obositã si am spus cã nu mai ies din casã. Dimineatã am avut un soc. Mi-au murit prieteni, amici. Am avut un declic. Mi-am spus cã trebuie sã fac si eu ceva pentru tara asta. Am intrat într-un grup „Împreunã rezistãm” cu niste prieteni de-ai mei si cu ei am organizat primul mars. Am strâns 12.000 de oameni. M-am ocupat de comunicare, am organizat un concert si am strâns într-o seara 50.000 de euro. A fost primul moment când am reusit asa ceva. Nu mã mai ocupasem de vânzãri în viata mea. Habar nu aveam. Dupã concert, prietenii mei au plecat acasã. Numai eu am rãmas agãtatã de ideea asta, cã trebuie sã fac ceva, sã continui. Am luat legãtura cu victimele Colectiv si cu pãrintii care au rãmas fãrã copii. Mã duceam cu ei la terapie, strângeam bani pentru diverse. M-a sunat la un moment dat tatãl unui copil si mi-a zis: „Bunã ziua! Sunt tatãl unui bãiat care a murit la Colectiv si nu am bani de înmormântare”. Cumva s-au legat. Am strâns banii într-un ONG, iar acesta a fost pentru mine primul pas”, povesteste Cristina.

„O perioadã am trãit cu 50 de lei pe lunã, dar totusi a fost tot mâna destinului”

Momentele dificile prin care a trecut au fãcut-o sã se punã mai usor în pielea persoanelor care trãiesc din aproape nimic. Crescând cu greu într-o familie cu patru copii, a cunoscut neajunsurile materiale. „Poate un lucru care m-a fãcut sã empatizez mai mult a fost un moment din copilãria mea. Eram patru frati. Nu am avut niciodatã o situatie materialã prea bunã. Odatã m-a luat mama la cumpãrãturi, unde era magazinul Central înainte. Mi-a spus sã-mi aleg o pereche de pantaloni, pentru cã de atât avea bani. Stiu si acum cã era o pereche albastrã si una rosie. Nu mã puteam hotãrî, le doream pe amândouã. Pânã la urmã am ales perechea albastrã, cã erau mai durabili. Dar gândul îmi rãmãsese la cei rosii. Mama a vãzut si a durut-o cã nu a putut sã îmi ia ambele perechi. Asa cã s-a întors si mi-a luat si perechea rosie. Doamne, cât de mult am putut iubi acei pantaloni rosii! Nu-mi venea sã cred cã am douã perechi noi de pantaloni, odatã. Era ceva unic pentru mine, iar mama a fãcut sacrificiul ãsta”, povesteste Cristina. De asemenea, pierderea apartamentului din Bucuresti a fãcut-o sã simtã pe pielea ei cum e sã nu ai parte de stabilitate, de sigurantã, de acoperisul tãu deasupra capului. „Un alt lucru care m-a fãcut sã empatizez cu acesti oameni a fost momentul în care am pierdut apartamentul în care locuiam. Aveam un credit pe care nu am mai reusit sã-l plãtesc, deoarece, din cauza crizei din 2010, salariul mi-a fost tãiat cu drujba. Mi-am dat demisia dintr-un impuls de moment. Dar totusi a fost tot mâna destinului. Dacã as fi rãmas în presã, poate nu as fi ajuns niciodatã sã fac ce fac acum. Asa a fost sã fie. Nu-mi pare rãu pentru nimic din ce s-a întâmplat, desi a fost o perioadã foarte grea pentru mine. M-am cãlit si am mers mai departe. M-am mutat la o prietenã dupã asta. Câstigam foarte putin. Dupã ce plãteam gazda, rãmâneam cu fix 50 de lei, din care îmi luam niste cartofi, trãiam ca un student. Nu stiu nici eu cum am reusit. Nu am fãcut o dramã din asta. Mai târziu mi-am fãcut o firma de comunicare si am început sã am proiecte pe zona de culturã si pe partea socialã. Pânã la urmã am reusit sã mã pun pe picioare”, spune Cristina.

„Copacul cu Haine”

Într-o searã geroasã de iarnã, intrând în casã, pe Cristina a lovit-o un val de cãldurã. Cu lentilele ochelarilor aburite, s-a gândit la sãrmanii care nu au parte de norocul ei. A pus mâna pe calculator si a creat o paginã de Facebook, „Copacul cu Haine”. „În ianuarie 2016, nu stiu ce s-a întâmplat. Cred foarte mult în energie si în destin. Lucrurile s-au întâmplat atât de natural. Nu m-am gândit înainte, nu mi-am fãcut strategii. Era o sãptãmânã foarte geroasã. Cu vreo 2 sãptãmâni în urmã, mã întâlnisem cu o femeie cu un copil în stradã, înghetati si am sunat la ambulantã. Pânã în momentul acela, nu mã mai gândisem la asta. Dar în acea searã, când am pãsit în casã, mi s-au aburit instant lentilele ochelarilor. În momentul acela m-a dus gândul la familia respectivã. „Oare cum rezistã pe vremea asta? Cum dorm în gerul ãsta? Mie mi-e bine, mi-e cald. Dar lor?”În clipa aia mi-am adus aminte cã am vãzut la bulgari o actiune care se chema „Copacul cu haine”. Am intrat pe Facebook, am fãcut o paginã „Copacul cu haine”, am fãcut un eveniment si am rugat oamenii sã doneze haine în parc, pentru oamenii fãrã adãpost. Singurã am fãcut asta, nu vorbisem cu nimeni. Asta se întâmpla luni seara. De marti pânã duminicã, în Cismigiu n-am fãcut fatã. Toatã lumea venea cu câte un maldãr de haine, munti de haine. A fost un soc pentru mine. Îmi aduc aminte cã miercuri pe la 16:00 m-am dus în Cismigiu si era un rând de oameni fãrã adãpost si asteptau. Era un ger si o liniste afarã…O femeie a venit la mine. O chema Cristina si era de la Gara de Nord si aflase de actiunea mea. Când i-am vãzut, le-am spus sã ia ce vor ei. Mã gândeam cã se vor arunca sã ia. Eram disperatã, nu stiam cum o sã mã descurc. Ningea, mã temeam cã se stricã hainele. Un bãrbat zicea cã i-ar trebui si niste ghete mãrimea 42. Am scris pe Facebook cã e nevoie de ghete, iar în 20 de minute a venit cineva cu o pereche aproape nouã de ghete. Ceilalti când au vãzut, au vrut si ei. În acea searã, am stat si i-am încãltat pe toti. Ce m-a socat pe mine si cred cã ãsta a fost punctul cheie, a fost cã atunci când le spuneam sã mai ia, sã aibã, m-au refuzat. Au spus:” Doamna Cristina, stiti câti oameni sunt fãrã adãpost în Bucuresti? Suntem vreo 5000. Sã fie pentru toti, sã le ajungã si lor”. Nu s-au repezit. Stãteau la rând si fiecare îsi lua ce dorea. Unul avea nevoie de o bluzã, altul de o geacã, altul de un pulover. Îmi pare rãu cã nu mi-a dat prin cap sã filmeze cineva ce era acolo. Dupã ce s-a terminat, m-am gândit cã probabil nu o sã mai fac”, povesteste vasluianca. Totusi, destinul a purtat-o pe un drum pe care nu credea cã îl va parcurge. Actiunile ei de voluntariat au devenit tot mai numeroase, extinzându-se pe fiecare sezon. „Mi-au rãmas în minte oamenii ãstia care stãteau la rând, fãrã sã se îmbulzeascã. De atunci, în fiecare sezon am organizat actiuni. Plecând de la oamenii fãrã adãpost, de la adunat haine si încãltãminte am fost inspiratã sã adun si alimente” adaugã Cristina.

„Vreau sã pun întreaga familie pe picioare. Pe sistemul eu îi dau undita si ei învatã sã pescuiascã”

FAPTE BUNE… Chiar dacã la început nu a dorit sã îsi facã propriul ONG din frica de a-si pierde bucuria de a face voluntariat, ceva a fãcut-o sã-si schimbe pãrerea.”Nu am vrut sã fac ONG pentru cã nu am vrut sã ajung ca un robot, sã fac din voluntariat o meserie, sã nu mai am emotii. Vãzusem asta la mai multe persoane din jurul meu si nu voiam sã ajung asa. În ceea ce priveste Centrul acesta, totul se leagã. Venisem în vizitã la o prietenã care stã în zonã si îi povesteam cã as face un Centru pentru copii. Mi-a spus cã are o vecinã care închiriazã casa. Când am ajuns aici, mi-am dat seama cã e fix ce trebuie. Lucrurile au curs natural. Cu cât m-am împotrivit sã fac, mi-am dat seama cã mã împotrivesc degeaba. Eu as vrea sã fac ceva mai complex decât ce se face deja. As vrea sã iau 10 copii din familii defavorizate, dar sã am grijã si de familiile lor. Din experientã, stiu cã degeaba ai grijã de niste copii sã-si facã temele, sã-i duci în excursii, sã-i îmbraci, sã nu le lipseascã nimic, dacã dupã ce ajung acasã se pierd toate. De asta vreau sã gãsesc niste pãrinti care vor sã iasã din cercul vicios în care unii se nasc. Sã fie muncitori, chiar dacã nu au serviciu. Îi ajut sã facã un curs, le gãsesc de muncã dupã. Vreau sã pun întreaga familie pe picioare. Pe sistemul eu îi dau undita si ei învatã sã pescuiascã. Dacã nu, as vrea sã ajut copiii care vor veni la Centru pânã vor termina studiile, mãcar 10-12 clase, chiar si o facultate. Pentru început o sã-i aduc sâmbãta. Am gãsit deja un microbuz cu care îi voi aduce. Aici îi vom ajuta sã facã teme, au unde sã se joace, sã mãnânce, sã se spele. Cei selectati pânã acum au familii cu frati. O sã ajung în total la aproximativ 50 de persoane de care mã voi ocupa. Visez sã fac si un atelier aici si sã transform totul într-un centru social în care zi de zi sã am copii care sã vinã. Dar asta e mai complicat. Sunt obisnuitã sã le fac treptat, oricum”, spune Cristina. În ceea ce priveste echipa de voluntari pentru acest Centru, fondatoarea asociatiei spune cã toti doritorii sunt bineveniti. „Echipa abia acum se construieste. Niciodatã nu voi face apel cã am nevoie de voluntari. E ca într-o familie, trebuie sã vinã ei spre noi, dacã asa simt. Lumea vine de la sine. Îmi doresc sã vinã oameni empatici, descurcãreti. Restul se învatã din mers. Momentan echipa este alcătuită din sora mea, cumnatul meu, câțiva prieteni de-ai lor și cele două nepoate ale mele, Maya și Sophia. Eu sunt încrezãtoare. Usa e deschisã pentru oricine vrea sã vinã, fie si pentru o zi. Eu cred cã se încheagã de la sine, nu trebuie fortate lucrurile”, explicã Cristina. Chiar dacã pentru un simplu om înfiintarea unui asemenea Centru ar fi o muncã epuizantã, ea reuseste sã gãseascã timp si energie pentru a-si duce mai departe si celelalte proiecte: „Copacul cu Fapte bune”, „Povesti vindecãtoare”- prin care intentioneazã sã doteze toate sectiile spitalelor de copii din tarã cu biblioteci cu cãrti noi. „E vorba de continuitate. Nu voi renunta la actiunea cu Copacul. Nu consider cã ajuti dacã îi dai unei familii o datã 3 bomboane. Dupã o sãptãmânã, nu mai are ce mânca. Asa, dacã ai continuitate, mãcar stii cã acei oameni de Crãciun, de Paste au ce mânca”, adaugã Cristina.

„La început, dupã cele mai multe cazuri ajungeam acasã si nu-mi reveneam. Eram neom”

TRIST… Chiar dacã toate cazurile poartã o amprentã aparte si meritã fãcute cunoscute, Cristina a povestit câte ceva despre unele mai recente si cât de adânc i-au rãmas impregnate în suflet. „Am avut o familie cu 3 copii pentru care am strâns bani pentru operatia mamei de cataractã. Acum a reusit sã se angajeze. Ei trãiesc într-un fost grajd, transformat acum în casã. I-am ajutat sã punã niste bani de o parte, achitându-le creditul pe care îl aveau la bancã. Le-am dãruit haine si alimente. Acum s-au pus pe picioare. Asa vãd eu lucrurile, îi ajut pânã se pot descurca singuri. Dupã care urmeazã sã pun o altã familie pe picioare. Mai avem o familie cu un copil bolnav de cancer. La ei am ajuns din auzite, nu au venit ei sã-mi cearã nimic. Nu se plâng de nimic, niciodatã. Au o casã veche, se infiltreazã apa si am strâns niste bãnuti pentru ei. O sã le renovãm casa. Va fi nevoie de circa 10.000 de euro. Eu visez sã le fac casa, sã fie stabilã si sã le-o mobilez. Fratii mai mari ai bãietelului vor sã fie IT-isti. Vreau sã-i ajut sã-si îndeplineascã visul. Chiar dacã nu au posibilitãti, mama bãietilor e gospodinã, casa e curatã. Se vede cã nu au avut parte de o sansã”. Totusi, nu toate cazurile se bucurã de un final fericit, destinul având alte planuri cu unii dintre cei ajutati. „Pentru un alt bãiat, pe care l-am gãsit într-o iarnã cu geaca pe el în casã, în timp ce îsi fãcea temele si ningea peste el în casã, la propriu, am reusit sã strângem bani sã cumpãm un apartament. M-am agitat si am reusit. Apartamentul era foarte modern, ca un OZN. S-a mutat cu pãrintii. Mama era într-adevãr alcoolicã, dar avea grijã de bãiat. Tatãl era paznic. Am strâns 10.000 de euro pentru bãiat si i-am lãsat la un ONG sã aibã grijã de el pe o perioadã mai lungã. La un moment dat, mama bãiatului a murit, iar tatãl nu a mai avut grijã de el. Bãiatul a fugit de acasã, s-a lãsat de scoalã. Existã si cazuri nefericite ca acesta. Nu mai stiu nimic de copil. Mi-am dat seama cã nu am cum sã salvez toatã planeta. Sunt un om foarte empatic. La început, dupã cele mai multe cazuri ajungeam acasã si nu-mi reveneam. Eram neom. Dupã care mi-am dat seama cã trebuie sã mã concentrez sã gãsesc solutii. Acum sufãr, dar îmi dau seama cã nu pot salva toatã lumea”.