OMAGIU… 15 Ianuarie ar trebui să fie ziua noastră națională, dacă cu adevărat cei care vremelnic ne conduc ar înțelege că Mihai Eminescu nu a fost doar Luceafărul poeziei românești, ci geniul care a readus la viață istoria neamului nostru, într-o perioadă în care unii tot se chinuiau să ne eticheteze „rumâni”, adică țărani legați de glie și nu daci liberi precum și-ar fi dorit marele poet. Astăzi suntem un neam și o țară, fiindcă buletinul de identitate l-a scris acest mare om, prin tot ceea ce a lăsat zestre unui popor flămând de adevăr. Mihai Eminescu nu a fost doar poet, istoric și gazetar, ci a fost părintele limbii române, traducând pentru prima dată noțiuni din fizică, matematică, chimie sau biologie. Este cel care a inventat pentru limba română, noțiuni de genul: viteză, accelerație, derivată, integrală, etc. Dovada sunt caietele sale celebre, strânse de Perpessicius în colecția „Fragmentarium”, unde multe dintre noțiunile enumerate mai sus le găsim frumos explicate și deslușite din germană în limba noastră românească. Mai jos vă rugăm să citiți un material extraordinar realizat de o profesoară ajunsă la vârsta înțelepciunii, Alexandrina Pascal, și publicat în revista „Viața Noastră”, editată de CARP Bârlad, prin care ne propune să fim un peregrin prin viața fabuloasă a celui mai cunoscut român, genialul Mihai Eminescu. Aceasta își începe materialul printr-un prolog de o sensibilitate aparte: «Respectele mele pentru dumneavoastră, stimați cititori, și pentru toți cei ce depășesc încercările cu care ne confruntăm în prezent și care prin proprie contribuție ajută „Viața noastră” (n.r. revista la care aceasta colaborează) să nu-și întrerupă apariția, iar revista, prin problematica abordată, dă dovadă de respect pentru valorile noastre naționale, morale și spirituale. Ceea ce urmează este o „Odă a bucuriei” și a recunoștinței pentru darul făcut românilor de Marele Creator». Acest articol a ajuns în redacția Vremea Nouă prin grija președintelui Mihai Nicolae, de la CARP Bârlad.
Prof. Alexandrina PASCAL
La 15 ianuarie 1850 Pronia Cerească ni l-a dat pe Eminescu. S-a născut cel care s-a dovedit a fi esența sufletului nostru, cel care ne poartă numele în eternitate și care a exprimat poetic simțirea unui neam. Dacă data nașterii, stabilită de Primăria orașului Botoșani, a provocat unele controverse, se știe în schimb, fără a se putea tăgădui, ora exactă a venirii sale în lume. Dovada este mărturia lui Gheorghe Eminovici, tatăl, scrisă pe vechea psaltire unde însemna nașterea fiecărui prunc: „astăzi 20 decembrie 1849 la patru ceasuri și 15 minute evropenești s-a născut fiul nostru Mihail”. Dimineața, la patru ceasuri, este timpul când luceafărul astronomic de pe cer clipește și dă semne că-și sfârșește misiunea. Și dacă ar fi să dăm interpretare fenomenului, folosind o metaforă, se pare că ar fi un moment predestinat: când luceafărul din cer se stinge, în lume se naște un alt fel de luceafăr, este cel care va străluci pe frontispiciul literaturii românești și care ne va propulsa în universalitate. În această expunere l-am numit peregrin, dar sensul cuvântului poate avea mai multe accepții – trecător sau hoinar. Și Eminescu a fost, ca noi toți, trecător prin viață, dar și hoinar din fire. Propun să-i călcăm pe urme, călătorind în timp într-o epocă marcată de marea lui personalitate și să-i etapizăm „hoinăreala” care de fapt a fost drumul devenirii sale și fiecare etapă să ne-o imaginăm ca pe-o oprire temporară, o stație. Se zice, că la venirea pe lume, Ursitoarele i-au prezis o soartă aparte și au menit așa:
„Dragă,
Ai să aibi o minte-ntregă
Căci isteț vei fi ca duhul
Ca și luna și văzduhul”.
(George Călinescu)
Copilăria lui Eminescu este cea a unui „hoinar prin codrii Bucovinei”
Drumul vieții începe cu copilăria care nu are nimic spectaculos, cel care avea să devină cel mai mare poet al țării lui este acum COPIL HOINAR prin codrii Bucovinei, stătea mai mult prin păduri decât acasă, pe la stâni sau prin bordeie, ascultând povești. Frumusețile naturii și poveștile care l-au fascinat, ascultate de la bătrâni au fost comorile adunate și apoi restituite într-o formă artistică de înaltă valoare. Mărturiile despre acele momente refac tabloul copilăriei fericite:
„Fiind băiet, păduri cutreieram
și mă culcam ades lângă izvor
și brațul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum sună apa-ncetișor”.
(Fiind băiet…)
Natura era pentru el o stare de suflet și vraja care-l făcea să se simtă într-o lume de basm a fost mai târziu izvorul de inspirație a unui tablou mirific:
„De treci codrii de aramă, de departe vezi albind
și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint,
Acolo, lângă izvoare, iarba pare de omăt
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet”.
(Călin – file de poveste)
Iar interiorul bordeiului descris în același poem este icoana întipărită în mintea copilului, este locul unde se refugia ca să asculte povești. Locul arhaic păstrat în amintire este reconstituit într-o imagine poetică:
„…și pe capăt-unei laiți
Lumina mucos și singur, într-un hârb un roș opaiț”.
Când viața l-a îndepărtat de aceste locuri dragi, deseori era cuprins de melancolie și scria nostalgic:
„Aș vrea să văd acum, natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârâului d-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară
A codrului tenebră poetic labirint”.
(Din străinătate)
Este mărturisirea nostalgică a dorului de copilărie, dar viața îl prinde în vâltoarea ei și între 1858-1863 este ȘCOLAR LA CERNĂUȚI, adus mai mult datorită insistenței tatălui. Se supune greu disciplinei aproape cazonă, fiindcă el iubește lectura, însă nu și școala. Acest moment dovedește că nimic nu este întâmplător în viață, fiindcă este lăsat în gazdă la eminentul profesor Aron Pumnul, cel care avea o bibliotecă personală impresionant de valoroasă, în care tânărul Eminescu a găsit tot ce îl pasiona: Istorie antică, Istorie universală, Mitologie. A citit absolut tot și vorbea cu atâta pasiune de istorie încât l-a uimit pe Neubauer, profesorul de istorie, renumit prin severitatea sa, cel care i-a dat nota cea mai mare, fapt care a uimit întregul gimnaziu, fiindcă nu se mai întâmplase așa ceva până atunci. În rest, era un copil vioi, sensibil când i se făcea observație, cu „un zâmbet statornic în colțul gurii și cu pletele date pe spate”, dar toate acestea nu excludeau încăierările unde pletele sale erau ispita adversarilor. Tot timpul citea cu nesaț tot ce îi oferea biblioteca profesorului căruia i-a fost recunoscător pentru ce i-a oferit, iar la moartea acestuia a scris o poezie-omagiu: „La mormântul lui Aron Pumnul”. Avea doar 16 ani, lumea nu știa încă cine este, dar se putea ghici ușor cine va fi, dacă se citea poezia. Originalitatea limbajului, imaginile artistice și tonalitatea de odă evidențiază o perlă căreia timpul nu i-a știrbit valoarea:
„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge, antică fruntea ta,
Căci astăzi din pleiada-ți auroasă și senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea”.
Eminescu, fugar cu trupa Tardini
Documentele vremii confirmă faptul că după vacanța de Paște, aprilie 1863, Eminescu nu mai apare în cataloagele școlii. Aceeași sursă ne informează că între 1864 -1866 este FUGAR CU TRUPA TARDINI, o formație de teatru ambulantă, iar el era fascinat de spectacole, așa că odată cu plecarea actorilor români din Cernăuți, dispare și Eminescu. Se pare că acesta este momentul când acest spirit agitat și-a început, cu adevărat, peregrinarea, pentru că după afirmațiile lui George Călinescu în 1864 „își luă ca orice drumeț de la țară un băț, petrecu după el un stariț și o porni la drum îndelungat, fără de nimic altceva decât mândria de a fi poet, care îi umfla mai tare pieptul, și un carnețel spre a-și însemna impresii și cuvinte”(G. Călinescu – Viața lui Mihai Eminescu). Aceasta este esența pelerinajului său pe parcursul căruia s-a inspirat, a cules și s-a străduit să păstreze și să transmită valorile care ne reprezintă. În biografia lui Mihai Eminescu acest capitol este consemnat cu titlul LA BLAJ, localitate pe care pribeagul voia să o vadă, fiindcă acolo, spunea el „a răsărit soarele românismului”. Era în 1866 și în tot acest timp a cules folclor și a avut prieten de pribegie pe Filimon Ilia, juristul cu care se întreținea pe teme despre „Dumnezeire – Ființă – Adevăr”. Călătoria l-a îmbogățit spiritual, dar ca aspect arăta jalnic, însă lui nu-i păsa. Ajutat de popa Bratu din Rășinari, bunic dinspre mamă a lui Octavian Goga (altă întâmplare a soartei) trece munții și vine spre locurile unde avea să i se împlinească destinul, așa că între 1866 – 1869 este PRIBEAG ȘI SUFLEOR, perioadă de vaste acumulări cu subiecte de inspirație pentru mai târziu. A fost angajat sufleor de un actor care l-a descoperit într-un grajd, culcat în fân și citind în gura mare din Schiller, iar în iesle își ținea „biblioteca”, un geamantan cu cărți. Cât privește aspectul fizic (avea 19 ani) se cuvine să luăm în considerație pe lângă alte descrieri care i s-au făcut și pe cea a lui N. Densușeanu, cronicar pentru revista „Familia”. El declara că era un tânăr „cu părul lung și de culoare neagră, foarte frumos, cu niște ochi mari, de tăietura migdalelor, plini de veselie melancolică, niște ochi expresivi, vorbitori și totodată misterioși. Erau niște ochi din ce în ce mai periculoși pentru inimile neexperte de fete, iar pentru femeile experte erau ochii dorului”. Erau ochii despre care Vasile Alecsandri zicea că „sunt ochi mari, fără de noroc”. Frumuseții fizice i se adaugă inteligența deosebită și o memorie remarcabilă. Cu toate aceste daruri date de la Dumnezeu, între oameni i-a fost dat să trăiască în mizerie, dar lui nu-i păsa, trăia în lumea lui și era total nonconformist la etichetă. O anecdotă spune că la o masă selectă, la Pascali, Eminescu a întrebuințat șervețelul de lângă tacâm, drept batistă, gazda, jenată, a văzut și i-a oferit 50 lei pentru a-și cumpăra aceste articole, dar el a folosit banii în alt scop: și-a cumpărat operele complete ale lui Goethe și Heine.
Peregrinul nostru își urmează destinul: Eminescu în perioada vieneză și berlineză
Sunt două etape în drumul vieții sale: 1869-1872 – PERIOADA VIENEZĂ și 1872-1874 – PERIOADA BERLINEZĂ când a trăit ca student, trimis în urma insistențelor lui Maiorescu și din dorința tatălui său. Nu s-a întors cu diplomă, în schimb și-a însușit o vastă cultură pe care a acumulat-o în biblioteci sau din lectura cărților cumpărate din banii trimiși pentru întreținere. Viena a însemnat și posibilitatea de a avea acces la alt izvor de cultură: teatrul. În cele două mari orașe culturale a frecventat muzee și galerii de pictură, a rămas impresionat de pictura Renașterii italiene, o pictură de Rafael a fost chiar izvor de inspirație pentru eroina unei poezii:
„O, cum Rafael creat-a pe madona Dumnezee
Eu făcut-am zeitate, dintr-o palidă femeie”.
Avea perioade când „dispărea” săptămâni întregi, dar dispariția era de fapt existența lui spirituală, era perioada când primea bani din țară și cumpăra cafea, renunța la mâncare, se izola și se dedica scrisului și doar accentuarea lipsurilor îl aduceau din nou în lumea realităților vieții. Și atunci lua parte la petrecerile studențești alături de Slavici, Stefanelli, Burlă și cântau cântece naționale evocând pe Barbu Lăutarul sau alte cântece de lume. Tânăr și frumos cum era a trăit pasiuni puternice, dar cu discreție. Prietenul său, Stefanelli, povestește sursa ochilor albaștri din „Înger și demon”, frumoasa Eliza, numai că ochi albaștri erau cam numeroși la Viena. Din perioada vieneză a început și colaborarea cu Junimea. Iacob Negruzzi își amintește cu entuziasm de primele poezii trimise de Eminescu, de la Viena: „Epigonii”, „Venere și Madonă” și „Înger și demon”. A fost un adevărat delir în lumea literară. Antitezele trecut-prezent au impresionat în mod deosebit, venerația lui pentru înaintași este la superlativ, îi numește „sfinte firi vizionare”, în timp ce epigonii (urmași nedemni) sunt: „mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte”, ceea ce îl face pe Maiorescu să afirme că se anunța un talent adevărat”. Efervescența din lumea literară, la apariția poeziilor lui Eminescu, a dat naștere la interpretări. Eminescu era în pragul afirmării, iar Vasile Alecsandri era poetul consacrat, care în „Epigonii” era considerat „rege al poeziei” și atunci, la aluziile făcute în prezența lui Alecsandri, cum că apare o nouă stea, acesta a răspuns cu eleganță, dând dovadă de înaltă etică profesională:
„E unul care cântă mai dulce decât mine,
Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine.
Apuce înainte, ajungă cât mai sus
La răsăritu-i falnic, se-nchină-al meu apus”.
În februarie 1872 contactează o „gălbinare” care l-a afectat puternic și, lipsit de sprijin material, revine în țară. Dar după însănătoșire pleacă din nou, de data aceasta la Berlin, este la fel de lipsit de mijloace de subzistență, în schimb conștiința artistică este mai matură. Trimite în țară pentru „Convorbiri literare” nuvela „Sărmanul Dionis” și poezia „Floare albastră”. Lirica erotică a lui Eminescu are acum o izbucnire de elan tineresc și optimism concentrate în două versuri memorabile:
„Sufletul meu arde-n iubire ca para” și
„Astfel de noapte bogată, cine pe ea n-ar da viața lui toată?”
Nici la Berlin nu-și finalizează studiile și după cum aflăm din „Viața lui Mihai Eminescu” de George Călinescu, tânărul poet „vine pe furiș la Iași ca să împlinească destinul unei vieți zbuciumate și nefericite”. Următorii doi ani 1874 – 1876 îl pun în situația de a traversa o etapă cu mari dificultăți, va fi BIBLIOTECAR ȘI REVIZOR ȘCOLAR. Prima slujbă i s-ar fi potrivit, dar a fost victima intrigilor de salon, postul îi este luat și dat unui favorit, Petrino, iar el este numit revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui. Face această muncă meticulos și responsabil, dar tot în condiții de viață destul de mizere.
Eminescu și Junimea. Povești din casa lui Vasile Pogor
Moment de referință pentru viața lui Mihai Eminescu a fost etapa pe care am putea să o numim EMINESCU șI JUNIMEA. Ceea ce l-a atras pe poet spre junimiști a fost cultura serioasă a celor mai mulți dintre membri, iar liantul între poet și cercul junimiștilor a fost Titu Maiorescu, spiritul-rector al acestei mișcări culturale. Fiind sumbru și solitar din fire, Eminescu evita cafenelele frecventate de junimiști, dar uneori mergea la un pahar de vin, ceea ce-l făcea să devină limbut. La 16 martie 1876, în cadrul „prelecțiunilor populare”, care făceau parte din programul Junimii, Eminescu a ținut conferința „Influența austriacă”, expunere aplaudată și „cinstită” apoi la Bolta-Rece, o crîșmă de mahala din dealul Sărăriei, așezată în pivnițele unor case boierești din care rămăseseră doar boltele subterane. Localul există și astăzi, poartă patina vremii și are încă darul de a transpune în atmosfera epocii, fiindcă nu a fost încă supus unei „modernizări” de club, fapt pentru care vizitatorii sunt mai ales seniori. Acolo l-a cunoscut Eminescu pe Creangă, la o întâlnire a junimiștilor și s-au simțit reciproc atrași unul de celălalt, datorită unor elemente comune. George Călinescu afirmă că erau „de aceeași rasă sufletească și s-au înțeles țărănește „din ochi”. Amândoi erau moldoveni, dintr-o țară cu podgorii și apreciau aroma vinurilor curate din poloboace, pe care le beau mai bucuroși din ulcele de pământ decât din pahare boierești. Unul – țăranul obișnuit să șadă pe o laviță – și celălalt călătorul trecut printr-o lume aspră – s-au regăsit la Bolta-Rece într-o sâmbătă seara, au gustat licoarea aromată și au venit la braț, la Junimea. Deși pătrunsese într-un mediu intelectual select, Creangă a rămas același țăran fabulos cu suflet curat.
Creangă, marele prieten al lui Eminescu
ADEVĂR…Putem spune că Junimea i-a dat lui Eminescu cel mai de preț dar al vieții sale: i l-a dat pe Ion Creangă. Creangă i-a fost prieten și sfătuitor la nevoie, iar la necaz, singurul care l-a sprijinit, necondiționat. L-a găzduit cu mult drag, când rămăsese fără locuință, i-a oferit căldură sufletească și bojdeuca sa cu busuioc și rozmarin în bătătură și cu cerdac din care puteau privi dealurile Ciric și Aroneanu. Cele două cămărușe erau lipite pe jos și lor le plăcea să meargă desculți, pentru a simți fiorul pământului. Perioada cât a locuit în bojdeuca lui Creangă a fost cea mai fericită din viața lui Eminescu și mulți se mirau cum de sunt așa de apropiați, când de fapt ei sunt așa de diferiți. Dar de fapt sufletele lor aveau aceeași substanță comună. Eminescu găsea în Creangă pe țăranul șugubăț al copilăriei sale, rătăceau împreună pe câmp sau prin păduri, apoi poposeau într-o crîșmă din mahala și mâncau pastramă cu mămăligă rece, pastramă pe care întâi o pârjoleau într-un ciob de oală. A fost și cea mai rodnică perioadă din viața poetului. Dacă evaluăm creația sa artistică, manuscrisele dovedesc că aproape toată opera sa a fost, o parte scrisă, o parte gândită, până la 1877. Exemplar unic prin comportament și prin limbaj, Creangă îl încânta permanent pe Eminescu cu replici, cum ar fi: „Te-am așteptat de Crăciun să vii dar beșteleu, feșteleu, că nu pot striga văleu și cuvântul s-a dus ca fumul în sus”. Iar când ardeau scrisorile poetului de la admiratoare (și nu erau puține) Creangă striga: „Muiere, deschide fereastra, ca să iasă fum din parfum, căci mă cred în rai – fără mălai”. Totul în preajma humuleșteanului prindea proporții. George Călinescu, în aceeași valoroasă „Viața lui Mihai Eminescu” îl înfățișează ca pe un Gargantua moldav, mai fabulos decât Flămânzilă, care „la masă nu mânca mai mult decât o oală cu găluște făcute cu păsat de mei și cu bucăți de slănină, o găină friptă pe țiglă de lemn și undită cu mujdei de usturoi iar pe deasupra șindilea cu o strachină de plăcinte moldovenești zise „cu poale-n brâu”, însă ca băutură el se mulțumea cu o cofiță de vin amestecat cu apă”. Momentele de tihnă sufletească trăite în bojdeuca sărăcăcioasă, dar plină de afecțiune sufletească, lângă un personaj de poveste, îl întorcea pe Eminescu în lumea moșilor sfătoși din vremea copilăriei sale când rătăcea prin pădurile și satele din jurul Ipoteștilor și asculta povești. Rememorarea lor a devenit sursa de inspirație pentru multe creații artistice care refac cadrul de basm în care recunoaștem atât locul copilăriei, cât și personajele mistice din folclorul românesc:
„Ca să vadă-un chip, se uită
Cum aleargă apa-n cercuri,
Căci vrăjit demult e lacul
De-un cuvânt al Sfintei Miercuri;
Ca să ias-un chip în față,
Trandafiri aruncă tineri,
Căci vrăjiți sunt trandafirii
De-un cuvânt al Sfintei Vineri”.
(Crăiasa din povești)
Eminescu, gazetar în București.
Perioada cea mai tristă din existența marelui poet
INTRODUCERE… Continuăm acest material interesant scris de Alexandrina Pascal, unul dintre neobosiții colaboratori ai revistei „Viața Noastră”, editată de CARP Bârlad. Interesant este că autorul a reușit să zugrăvească în termeni nu prea duri partea cea mai întunecată a existenței sale de la București, unde brusc tonul marelui poet se schimbă, iar creațiile sale nu mai exultă de optimism și entuziasm. Așa cum avea să constate și George Călinescu, Mihai Emisnescu a fost „ruinat sufletește” în perioada cât a stat în București. Vă invităm în continuare să parcurgeți ultima parte a materialului semnat de Alexandrina Pascal, intitulat „Eminescu – peregrin în viață și prin lume”. Continuarea distinsei profesoare este una de o eleganță aparte. Iată cum începe aceasta descrierea celei mai triste perioade din viața poetului: „și timpul, acest amic și inamic al omului, se scurge și în clepsidra vremii lui Eminescu, făcând loc, între 1876-1883, etapei definită EMINESCU GAZETAR, întâi la „Curierul de Iași”, apoi la „Timpul” în București. Nu avea decât 27 de ani, vârstă când omul este optimist, dar cum ar fi putut el să fie așa, atât timp cât trăia copleșit de lipsuri materiale, neînțeles și prestând o muncă istovitoare?”
prof. Alexandrina PASCAL
În urma unui conflict cu domnul Mircea, Directorul Tipografiei Naționale, pe motiv că a refuzat să scrie un articol laudativ la adresa primarului, a fost concediat de la „Curierul de Iași”. Prietenii junimiști i-au propus să vină la București, redactor la gazeta conservatoare „Timpul”, dar nu avea bani nici măcar de drum. Când, în sfârșit, a ajuns la ziar și a fost angajat, „Timpul” a devenit organul de exprimare a poetului, iar din punct de vedere redacțional toată munca era pe umerii săi. Era conservator prin structură, prin cultură și prin ura împotriva liberalilor care-i pricinuiseră necazuri, pe nedrept. Articolele sale acuză, critica este tăioasă și atacă cu înverșunare pe liberalul fals patriot, iar creația literară devine pamflet, portretele iau aspect de caricatură, cu trimitere exactă la politicienii vremii:
„Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget
Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget
Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri
La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri”.
(Scrisoarea III)
Toată averea lui erau cărțile, restul vieții erau mizerie și umilință, locuia în camere insalubre, deseori era nemâncat, iar garderoba personală lăsa mult de dorit. Și ne întrebăm, firesc, dacă așa chinuit a strălucit ca un luceafăr, oare în alte condiții, înțeles și încurajat, nu ar fi avut strălucirea unei adevărate constelații? Această etapă în pelerinajul vieții sale a fost perioada care l-a consumat cel mai mult: a făcut ziaristică, a creat poezie și s-a implicat într-o activitate patriotică datorită căreia i-a fost dat să-și trăiască calvarul vieții. La 28 ianuarie 1882, împreună cu intelectuali din alte profesiuni, gazetari și studenți întemeiază „Carpații” – societate cu țeluri subversive, menită să lupte împotriva asupririi naționale din Transilvania, iar la ziar se lupta cu „gheșeftarii și patrioții de meserie”, numindu-i:
„…fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații”.
(Scrisoarea III)
Mihai Eminescu era un răzvrătit. Spunea lucrurilor pe nume. A supărat-o chiar și pe regină
Mihai Eminescu refuză participarea la seratele literare de la palat, iar când este dus, aproape cu forța, de Maiorescu, la o asemenea serată se comportă ca un adevărat „suveran al poeziei”, fapt care nu a produs o impresie prea bună Majestății Sale, Regina Elisabeta, mai ales că Eminescu nici nu a lăudat poeziile reginei. Regina a primit cu multă rezervă lectura Luceafărului, dar nici nu-i de mirare fiindcă-i posibil să nu-i fi înțeles profunzimea. Însuși autorul mărturisește la Fila 56 a manuscrisului 2.275 că „Luceafărul” este o poveste „iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici, pe pământ, nu e capabil a ferici pe nimeni, capabil a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”. Și atunci ne explicăm rezerva reginei care fusese crescută într-o atmosferă austriacă severă, fără să fi cunoscut dulceața și sensibilitatea poveștilor românești. În singurătate, poetul este copleșit de nostalgie, în aprilie 1880 scria:
„O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi,
Prin freamătul de frunze, la tine tu mă chemi”,
dar în societate rămâne intransigent și mândru. Când doamna Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, foarte simțitoare pentru soarta poetului, i-a oferit 200 de lei, onorariu pentru lecțiile de limba română pe care el i le preda, jignit, Eminescu rupe bancnotele în fața ei, declarând că o învață românește „ca să poată ceti scrierile noastre”. În 1882 se declară decepționat și mărturisește Veronicăi, într-o scrisoare: „mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei”.
Eminescu, reîntors în București, scrie cea mai tristă poezie a sa: „Pe lângă plopii fără soț”
Boala îl împiedică să ajungă la nunta fratelui său, Matei, dar se duce totuși la sărbătorirea dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare. În 1883 vine la Iași și în casa lui Iacob Negruzzi, în fața junimiștilor citește celebra poezie „Doina”, acea îngemănare de odă pentru trecut, cu accente de satiră împotriva străinilor care acaparau bunurile naționale, aluzie directă la afacerea Stroudsburg.
„Cine-a îndrăgi străinii
Mânca-i-ar inima câinii”.
Reîntors la București este „ruinat sufletește”, scrie George Călinescu. Trimite lui Iosif Vulcan câteva poezii, dar cât de diferite față de cele cu care își începuse cariera! Cele de atunci erau exaltate, pline de viață, se entuziasma declarând: „sufletul meu arde-n iubire ca para”, sau „ce frumoasă, ce nebună e albastra-mi dulce floare”, acum „Ce e amorul”, „Pe lângă plopii fără soț” sau „Mai am un singur dor” sunt ecoul unui suflet chinuit. Retrospectiva imaginară în care am însoțit ilustrul peregrin pe traseul vieții sale a ajuns la ultima „stație”, este perioada 1883-1889, biografii au numit această etapă AGONIA MORALĂ, spre rușinea contemporanilor săi care l-au făcut să înfrunte umilințe pe care nu le-a meritat. Paradoxul dintre calvarul vieții marelui poet și atitudinea condamnabilă a societății în care a trăit își găsește explicația în faptul că a fost înconjurat de politicieni corupți, preocupați de propriile interese, iar el devenea incomod prin adânca sa simțire patriotică. Traseul vieții poetului a fost scurt și tragic, iar noi, cei cărora ne-a lăsat o moștenire spirituală atât de valoroasă, ne întrebăm, cu regret, câte ne-ar mai fi putut oferi, dacă viața l-ar fi cruțat!… I s-a spus „Luceafăr” ceea ce l-a înălțat în spații celeste, dar aici, pe pământ a fost un diamant de o valoare inestimabilă, un diamant căruia viața nu i-a dat răgaz pentru a-și șlefui toate fațetele și pentru a ne oferi toate comorile sufletului său într-o limbă „ca un fagure de miere”. Cine dorește să-și „îndulcească” clipele de răgaz, să o facă citind poeziile lui Eminescu, adevărate perle literare, ele ne emoționează pentru că găsim în esența lor o părticică din sufletul nostru. Și în mintea fiecăruia dintre noi se naște ruga: Dă, Doamne, să mai răsară pe acest pământ, așa cum a spus George Călinescu „un alt crin de tăria parfumurilor sale”.
Cine este autoarea acestui material dedicat lui Mihai Eminescu, membru de vază al CARP Bârlad
PREZENTARE… Alexandrina Pascal, cea care a scris acest material dedicat lui Mihai Eminescu, este un profesor pensionar de limba și literatura română, care iubește încă meseria de dascăl, deși nu o mai practică decât … în scris. S-a născut în comuna Solești, unde a văzut lumina și a trăit cea mai nobilă femeie a Vasluiului, Elena Cuza, casa părinților Alexandrinei fiind la 200 de metri de conacul Rosetti, unde a trăit soția marelui domnitor. A învățat la Liceul de Fete „Iorgu Radu” (actuala Școala Gimnazială „Iorgu Radu”) din Bârlad, unde a avut colegă pe Gabriela Constandache, viitoarea doamnă Duda, mama principelui Radu Duda, soțul prințesei Margareta a României, custodele Coroanei Regale. A absolvit apoi Universitatea „A.I.Cuza” din Iași, secția Filologie, Istorie și Filosofie, fiind repartizată la Bârlad. Aici a fost profesor de limba și literatura română la Liceul Industrial A.I.Cuza, devenit apoi Liceu Tehnologic și la Școala profesională, peste 40 de ani, fiind una dintre cele mai iubite profesoare din cadrul liceului. A predat limba română de la 21 de ani, iar la școala de meserii (profesională) avea elevi de 15-16 ani, așa că în timp a avut ca elevi pe copiii și pe nepoții lor! „Nu am scris nicio carte, pentru că tot ce am avut de <<scris>> am pus în sufletele și în mintea elevilor.”, a spus pentru Vremea NOUĂ profesoara Alexandrina Pascal. Este unul dintre neobosiții colaboratori ai revistei „Viața Noastră”, editată de CARP Bârlad.
