de Gina Camelia Roman
Mi se spune cã sunt un copil îndrãznet aflat pe treptele maturizãrii … Frumoasã caracterizare…Mã simt cuprinsã de un vârtej analitic si mã gândesc cã as putea sã decupez scurte fragmente de viatã autentic româneascã, într-o dimineatã frumoasã de varã. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odatã binoclul si privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, aceastã tarã teribil de simplã si frumoasã, trecutã adesea prin focurile unor rãzboaie,despre care am învãtat la istorie cã nu au fost întotdeauna ale ei, aclamatã si blamatã, si oachesã, cu oameni care viseazã sã trãiascã în altã tarã. Iluzoriu? Nu stiu ce sã zic de la înãltimea celor 17 ani ai mei… Este tara mea, tarã scãpatã din mânã ce se îndreaptã spre un declinul sadic creat de propriile mentalitãti? Ar fi absurd sã pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în mãsurã sã învinuiesc tara pentru nimic ci doar sã atrag atentia cãtre “umilul” megies român.
Este cert faptul cã într-o zi voi putea pãrãsi aceastã tarã, privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în fata propriei usi fãrã cheie…Cutez a-mi pãrãsi tara si a începe viata într-o tarã perfectã? Este România o tarã perfectã? Cum ar arãta o tarã perfectã, cu oameni perfecti? România este locul unde am crescut, am împãrtit bucurie, tristete, am învãtat sã iubesc, sã dau frâu liber imaginatiei, sã cred în fortele proprii, sã mã exprim, sã ajut, sã caut rãspunsuri, sa ignor, sã sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o tarã ierarhic magnificã,iar spectacolul proastei imagini va înceta.
Mã simt prinsã în mrejele tãrii care, cu o ultimã sfortare, încearcã sã mã ademeneascã prin masivele ei înzãpezite iarna, prin adierea florilor de primavarã, cu aerul ei de fecioarã adormitã de bogãtia verii si dezmierdatã de o bãtrânã toamnã târzie, traversatã dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivatã cu sapa si cu calul de oameni care s-au chinuit sã-si dea un rost propriei vieti. Purtãm cu noi veacul frumusetii, a dorului de drumetii, a muncii obositoare de la câmp care nu curge parcã prin vene desi glasul biroului si ora 7 pândeste perfid… De undeva, din inima tãrii se aude tulburãtor imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uitã sã trãiascã, având un cult al acumulãrii de traume. Probleme sau pãreri tardive puse fatã în fatã cu românul se aud ca dintr-o crevasã: avem facilitãti insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de pitipoance cu sex appeal, faptul cã pentru clasa politicã suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, dacã indecentã înseamnã echivalenta vot – peste congelat, cã noi desi nu avem suficiente case construim monumente, cã bunele maniere par a se gãsi la intelectuali sau în aparentã la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni cã la capãtul sãrãciei se aflã viata, clubul, luxul. Cumplit este faptul cã fiecare dintre noi avem idealuri si sentimente, suntem o întreagã natiune ce ne cãutam valori si încã îndrãznim sã sperãm cã vom trãi o viatã care sã nu se transforme în tipul de hranã fãrã condiment.
As vrea sã cred cã, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul tine de noi, redresarea tine de noi, cã le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palmã de pamânt. As vrea sã se trezeascã în noi spiritul civic si sã ne gândim cã nu am putea privi altfel România decât locul unde copii sunt învãtati sã vorbeascã româneste, sunt educati si purtati de mânã în grãdinite, apoi la scoalã.
Dacã m-ar întreba cineva de unde sunt, cu sigurantã as sti sã rãspund: din Vaslui, de pe o stradã anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fãrã nicio noimã, colt cu maneaua vecinului de la parter si cu bormasina celui de la 3 care sparge si mestereste de cel putin un an.
Mã uit în oglindã analitic, cred cã arãt bine, pãrul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seamã. Cobor scãrile prudent, mi-e teamã sã nu alunec , a spãlat proaspãt femeia noastrã de serviciu. La capãtul culoarului deja zãresc aceleasi siluete, vecinii mei care ascultã muzicã pusã în casã de afarã. Încerc sã-i ignor, asa cum ignor si replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abtine sã nu exclame “Ce dracu or face ãstia toatã ziua în fata blocului. Altii de vârsta lor au si copii. Mai târziu îti dau în cap pentru o bucatã de pâine. “ În naivitatea ei sperã sã nu ajung si eu ca ei.
Înaintez spre iesirea din scarã, Vali, un urecheat ciudat mã salutã zâmbind cu gura plinã de seminte. Schitez un zâmbet, mã mai întreabã ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sã aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, mã întreb dacã vreunul o fi avut în viata lui emotii la românã, sau s-o fi strãduit la matematicã. Îmi vine un gând si mai ciudat în minte. Cum or fi arãtat când erau bebelusi, moi si pufosi. Ce asteptãri o fi având de la ei niste mãmici nedormite? Unde, pe ce scarã a societãtii ar trebui sã-i asez? Sunt scursuri, sunt plevusca? Or fi, dar sunt români, la fel ca si mine! Asta nu pot ignora. Ce sanse primesc ei si de la cine? Ce sanse primesc eu si de la cine?
Prin urmare , eu am un reper, eu cea dintr-o familie obisnuitã, ei – din familii la fel de obisnuite, ca si mine, lãsati de capul lor, au alte repere…Eu, de pe strada X, din blocul X ca si ei, eu din Vaslui, ca si ei, eu din România ca si ei …Din România mea si din România lor…
Mergând spre scoalã, mã gândesc brusc la ce as vrea sã mã fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel putin bulversante, “Scoala româneascã scoate tâmpiti”, oi fi si eu unul dintre ei, cu sigurantã,” medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, si e la modã sã te tratezi în strãinãtate”, toate fetele de vârsta mea vor sã se facã modele sau nu stiu, ceva care sã le aducã multi bani si faimã.
Îmi atrage brusc, deodatã atentia un afis publicitate rupt. Încã se mai observã zâmbetul ca pentru pozã al celui care promitea ca si altii marea cu sarea! Mã întreb, n-o fi si el un produs al scolii românesti. Dacã da, avem acelasi numitor comun,eu si cu domnul din afise, suntem tâmpiti. De ce as vota un tâmpit?
Drumul cãtre scoalã e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sã vãd ceva, o pãrticicã din tara asta. In acest moment vãd o femeie cãrând o sacose, însotitã de sotul care fumeazã o tigarã… si simt brusc cã nu mai vreau sã ma gândesc la nimic…
