Atunci când trece în nefiintã un om, îndepãrtat, apropiat, vecin, prieten, neam, e fireascã întrebarea „ce-a lãsat, ce lasã acesta în urmã?”. Rãspunsul instinctiv este, invariant, jale. Te nasti, trãiesti în zbucium si, la vreme sau nu, te-asazã cei ce rãmân, la un loc, numit de veci. Se tin slujbe, se organizeazã cortegii, se-aduc flori, omagii, cântã fanfara si bocesc cei care au tãria s-o facã, apoi, în deal, bulgãri reci huruind pe sicriu, liniste, descompunere, singurãtate. Ce-o fi „Dincolo” nu stie nimeni, însã „Dincoace”, cu toate necazurile si zbuciumul, e frumos, uman si irepetabil.
Peste cimitire cad frunzele copacilor, se scuturã florile, aerul se-mbatã cu tãmâie, vin ploi si zãpezi, iar, în adâncuri, cei ce „locuiesc” sub brazdã, nu se mai biciuiesc si nici nu se mai dueleazã, doar sunt devorati, iar sufletul dã seamã de ce-a fost, îsi începe suisul sau coborâsul dupã fapta si gândul celui care-a trãit.
Nelu Mancas a fost un risipitor! Si-a irosit zilele, timpul, talentul si sãnãtatea, trudind cu detasare, de cele mai multe ori pentru altii. Îl vor uita multi. Timpul asterne uitarea peste genii, peste buni si rãi, peste orice muritor. Nelu Mancas stia cã-i muritor si de-aceea s-a comportat ca si cum fiecare zi ar fi fost ultima a vietii lui terestre.
Mi-a fost, i-am fost prieten. De fapt, în afarã de sfichiul verbal, el nu cred sã fi urât pe cineva. N-avea de ce! Unii poate l-au dusmãnit, i-au fãcut rãu, însã acestia doar cu asemenea „treburi” se ocupã, fac iad din viata semenilor.
Îmi vine în minte, o întâmplare din urmã cu ani. În 1993, pentru prima datã, Nelu Mancas, împreunã cu Nicu Bãlan si Stefan Serban, toti trei, si altii, am organizat deplasarea fanfarei de la Valea Mare la un festival international, la Dijon, în Franta.
Dupã ce mã scosese din ghearele prefectului Pascu, un om valoros cu care am interferat mai târziu, Nelu Mancas m-a luat si pe mine în delegatie. A fost cel mai teribil drum pe care l-am parcurs vreodatã. Nu intru în amãnunte, însã, dupã ce cinci nopti am dormit în autocar si se pãrea cã nu mai ajungem la destinatie, un lãutar speriat, care, probabil, pãtise multe pe la „cântãrile” sale, a avut o reactie, absolut poeticã:
– Dom’ Bichinet, nu trebuia sã plecãm noi asa de departe…!
– De ce ?
– Pãi bine,dom’le, mergi o zi, douã, trei, da’…patru!? Si-apoi, dacã nu-i gãsim pe dijonii aceia acasã…!?
I-am gãsit acasã. Fanfara din Valea Mare a obtinut medalia de aur si noi, toti, ne-am bucurat.
Acum, Nelu Mancas se mutã în celãlalt sat, unde se va întâlni cu Popescu, Bran, cu Volodea si Silviu Epure, cu atâtia altii. Stiu ei ce-au de fãcut acolo, însã, oare, noi stim ce avem de fãcut, aici, pe mai departe? Dumnezeu sã te ierte si sã te odihneascã, Nelu Mancas ! Ai fost bun, iar eu voi cinsti, în numele tãu, pe toti acei care stiu sã pretuiascã un pahar de vin si-un degetar de rachiu. Ticãlosii nu vor primi nimic!
CORNELIU BICHINET
