Numai îngâmfatii sau cretinii nu disting, dincolo de tele-imaginile dezastrului din Japonia, repetate obsesiv, ca pentru spectacol, mãretia unui popor nãscut din sângele samurailor! Este incredibil cum pot niste oameni, educati din pruncie sã moarã cu zâmbetul pe buze pentru tara lor, sã dea lectii de demnitate unei lumi întregi, fãrã sã rosteascã mãcar un cuvânt! E de ajuns sã îi vezi cum, în mijlocul unui iad semãnat pe pãmânt de un cataclism, urât ca o prefatã la sfârsitul lumii, asteaptã cuminti, la rând, sã cumpere (repet, sã cumpere, nu sã fure, nici sã primeascã de pomanã!) o sticlã cu apã sau un pachet de biscuiti. Nu urlã, nu îsi smulg pãrul din cap, nu se apucã de cotrobãit dupã “comori” pe sub dãrâmãturile sinistre, nu dau cu pietre în clãdirea Guvernului si nu cer mila nimãnui. Cu toate cã, în ochii lor mici, poti vedea o lacrimã tremurândã, iar mâinile le sunt surprinse frâmântând suferinta, niciunul dintre ei nu scoate un sunet de jale, nu dã privirii paloarea înfrângerii. Nu vor! Pentru cã din bratele mamei si pânã la ceasul sfârsitului sunt învãtati sã dispretuiascã moartea si slãbiciunile care-o preced.
La noi e altfel. Si de aceea nu poti sã nu te duci cu gândul, pentru o comparatie elementarã, la celebra ”Miorita” (un fel de prezentare în versuri a firii poporului român), unde ciobanul cel bun, când aude cã-l paste primejdia, în loc sã-si ascutã armele si sã lupte pânã la capãt pentru turma lui, pentru dreptate, pentru el, pentru viata în sine, ce face? Reactioneazã româneste: vorbeste cu oile, se apucã de doinit din fluier, eventual bea si una micã, dupã care, tacticos si resemnat, de sã-i plângi de milã, îsi pregãteste propria-i înmormântare, cu o consolare aiuritoare cã „soarele si luna îi vor tine cununa”. Dacã era si atunci cum e azi, probabil, cu ultimele resurse, ar fi rãcnit din pragul crîsmei dupã mãrirea pensiilor ori cãderea Guvernului, înainte sã-l reteze de cap, “baciul ungurean si cu cel vrâncean”. Între noi fie vorba, mai mare mila si de biata oaie, care s-a zbãtut trei zile, sãraca, sã-l punã-n gardã, sã-l avertizeze, sã-l trezeascã la realitatea durã. Adicã, pânã si ea, cât era ea de… oaie, si-a dat seama de niste lucruri. Dar asta este, asta suntem, noi sã fim sãnãtosi! Si e firesc în fata unor asemenea evenimente ce cuprind omenirea în chingile destinului sã-ti întorci gândul cãtre propriul popor. Si sã te gândesti, ce au totusi japonezii si nu avem noi?! Sau poate invers…
Comentariile sunt închise.