Născut sub semnul îngemănării a două semne zodiacale ce-i prefigurau,, teoretic un parcurs al vieţii liniar, Claudiu Boangiu a contrazis sorţii. A trăit intens şi surprinzător. Şi-a construit un destin care nu i-a fost întotdeauna o haină călduroasă, dar care l-a îmbrăcat perfect. A împărţit cu generozitate prietenie şi dragoste. Alături de el, ne-am simţit protejaţi şi înţeleşi.
S-a născut pe 21 septembrie 1969. Şi-a petrecut prima copilărie la Constanţa. Aici s-a îndrăgostit iremediabil de mare. Toată viaţa a revenit cu bucurie să petreacă măcar câteva zile la soare, să înoate, să privească valurile. S-a mutat în Bacău pe când avea doar câţiva anişori.
Rebelul şi imprevizibilul Claudiu, elevul inteligent, dar problematic pentru adulţi, i-a surprins pe cei din jur la absolvirea liceului, cu opţiunea sa: cariera militară. A fost admis la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu”, de la Sibiu. Revoluţia din decembrie 1989 îl găseşte elev-sergent. A participat la confruntările din acele momente tulburi.
Şi-a văzut camarazii murind. A stat sub gloanţe. Zilele petrecute în acel adevărat război au fost o lecţie de viaţă ce i-a definit caracterul: curaj, spirit de echipă, puterea de a acţiona în momente critice şi de a se adapta permanent. Pe tot parcursul vieţii, aceste calităţi au fost atuurile sale şi darurile pe care le-a împărtăşit celor din jur. Datorită înzestrărilor sale, a fost repartizat la o unitate de elită din Huedin, una în care şi-a demonstrat din plin aptitudinile de militar specializat în cercetare-diversiune.
A participat la aplicaţii şi misiuni desprinse parcă dintr-un scenariu de film. Inteligenţa şi spiritul său spontan au creat momente captivante, dar şi amuzante, unele dintre ele. Cei care l-am cunoscut am petrecut seri la rând urmărind cu sufletul la gură povestirile sale, meşteşugit spuse. I-am cerut mereu să reînvie alte şi alte poveşti.
Şi-a continuat cariera militară în Bacău, tot într-o unitate de cercetare-diversiune. A fost la fel de apreciat şi de iubit. Câţi dintre noi am fi în stare, după salturi cu paraşuta pe timp de zi sau de noapte, după scufundări, după marşuri prin păduri, să vorbim firesc despre aceste lucruri, fără să pară că ne lăudăm? Claudiu îşi depăna amintirile cu naturaleţe, dând culoare fiecărei întâmplări, pigmentând totul cu o glumă. A fost şi perioada în care s-a născut unica sa fiică, pe care a iubit-o până în ultima clipă a vieţii pământeşti.
Cariera militară s-a sfârşit la fel de neaşteptat cum a început. Şi la fel de surprinzătoare a fost direcţia nouă spre care s-a îndreptat. În 1997, a devenit ziarist la „Monitorul de Bacău”, cea mai vie şi mai percutantă publicaţie a epocii, în judeţ. Într-o echipă care a rămas în istoria presei băcăuane ca un reper, Claudiu a demonstrat noi calităţi: acuitate în surprinderea faptelor, claritate, relevanţa limbajului, conexiunea evenimentelor.
Claudiu a devenit Poe. L-a definit cel mai bine harul de reportajist. Unul născut, şi nu făcut, care, atunci când iubea un subiect, obliga cititorul să-l iubească şi el. A reuşit să aducă în paginile ziarului emoţii şi gânduri prea rar întâlnite în presa noastră. A descoperit ineditul şi frumuseţea acolo unde nimeni nu se aştepta. Stilul său propriu l-a transformat într-un magician al vorbelor. Poe este un reper al reportajului românesc.
Va rămâne în istoria presei şi cu rubrica sa „Bacăul la pas”, o extraordinară colecţie de observaţii cotidiene, în care notaţia caustică s-a împletit cu tandreţea şi umorul. Ne-a obligat să descoperim o altă faţă a oraşului în care trăim. Valoarea sa incontestabilă l-a impus pe piaţa media. În decursul timpului, a fost colaborator al publicaţiilor „Deşteptarea”, „Imparţial” şi corespondent la „Radio Iaşi”.
În 1999, s-a decis să răspundă unei alte provocări: a devenit purtător de cuvânt la AJOFM Bacău, o instituţie aparent neofertantă pentru o comunicare atractivă. Claudiu a reuşit repede să schimbe imaginea agenţiei.
A demonstrat că şi în spatele unei banale activităţi funcţionăreşti se poate ascunde o ştire de presă. Aşa că i-a determinat pe jurnalişti să scrie. Prezenţa unui număr foarte mare de subiecte despre un domeniu până atunci periferic i se datorează. Unii şefi de publicaţii s-au plâns, mai în glumă, mai în serios, că ziarele riscă să devină gazeta AJOFM.
A fost, dealtfel, perioada marilor realizări. Cu siguranţă, cea mai importantă rămâne întâlnirea cu Mihaela, pe care îi plăcea să o alinte Sunita, şi care i-a devenit în scurt timp soţie. Ea este cel mai bun martor că în spatele bărbatului cu aparenţă cazonă se ascundeau duioşie, tandreţe, dragoste.
În aceeaşi perioadă, s-a lăsat ispitit de politică. A făcut-o în acelaşi stil inconfundabil. A ales un partid mic, care nu-i putea oferi avantaje personale. A gândit strategii şi le-a pus în aplicare, a găsit teme de campanie atractive, dar, mai ales, a stat de vorbă cu oamenii, cu mulţi oameni, cărora le-a ascultat necazurile. Nu a fost un politician în sensul ştiut al cuvântului, ci mai degrabă un cetăţean care a vrut să se implice.
Ales în Consiliul Judeţean, a rămas în istorie drept cel mai sărac băcăuan ajuns într-o astfel de funcţie. A ieşit din Consiliul Judeţean mai bogat doar cu o experienţă. A refuzat să înveţe lecţia îmbogăţirii nemeritate. A avut curajul să dea statul în judecată atunci când, printr-o lege aberantă, a fost forţat să renunţe la mandatul de consilier. S-a luptat şi a câştigat.
În 2005 a revenit în presă, ca redactor-şef adjunct al Ziarului de Bacău. Rigoarea documentării, obstinaţia pentru folosirea corectă a limbii române şi echilibrul – acestea au fost legile niciodată încălcate de Poe din postura de şef, aşa cum le-a respectat şi atunci când era reporter. A scris tot mai rar, prea rar. Poate că obosise, poate simţea că presa nu mai este cea dinainte, unde reportajele sale erau preţuite şi căutate. Anul 2010 a însemnat despărţirea de o mare dragoste, presa scrisă.
Claudiu a rămas un luptător. Împreună cu Mihaela, a căutat variante. I-a fost greu, uneori părea că se împotmoleşte, însă mereu se ridica şi continua să spere. Avea puterea să-i încurajeze pe alţii, cu aceeaşi generozitate care i-a fost a doua natură toată viaţa.
Boala a muşcat din el ca dintr-un fruct plin de savoarea vieţii. L-a mursecat fără milă. Prematur. Nedrept. Dureros. A plecat la fel de impetuos cum a trăit. Ne-a lăsat să ducem povara amintirilor. Am pierdut un militar brav. Am pierdut un jurnalist de excepţie. Unul care a fost el însuşi o lecţie despre unitatea breslei ziariştilor, în aceste vremuri tulburi. Iar acum, la despărţire, îl plâng atât foştii colegi de redacţie, cât şi cei cu care n-a lucrat niciodată împreună.
A plecat Poe. Prietenul nostru Poe.
