Revolutionarii, din nou în lumina reflectoarelor
AMINTIRI DUREROASE “Dupã 25 de ani nu a mai rãmas nimic din el”, spune Constantin Rotaru, presedintele asociatiei “21 decembrie 1989”, despre fiul sãu, mort în Revolutie. Nici din idealurile Revolutiei nu a mai rãmas nimic pentru el. Dar ce îl doare cel mai mult este cã vinovatii de moartea atâtor oameni nu au plãtit.
În luna decembrie, ca la un semn, toatã lumea începe sã vorbeascã despre revolutionari si Revolutie. Mai apoi Revolutia va mai fi amintitã în treacãt si doar în anumite contexte, asa cum mai devreme toatã lumea îsi aducea aminte de momentul în care au câstigat libertatea sã vorbeascã.
“Dupã 25 de ani nu a mai rãmas nimic din el”, spune Constantin Rotaru, presedintele Asociatiei rãnitilor si urmasilor eroilor martiri din Revolutie “21 decembrie 1989”, despre fiul sãu, Sorin. Acesta îsi satisfãcea stagiul militar la Unitatea Militarã din Târgoviste unde au fost retinuti, judecati si executati Elena si Nicolae Ceausescu. A fost împuscat si a decedat în conditii neelucidate pe deplin nici astãzi. Pe când din fiul sãu nu a mai rãmas nimic, Constantin Rotaru este constient cã nici din idealurile Revolutiei nu a mai rãmas nimic. “Au murit atâtia oameni degeaba”, spune bãtrânul, transformat, în 25 de ani de frustrare, într-un “nostalgic”. Tocmai el! De ce? “Pentru cã legile care erau, erau stabile, erau locuri de muncã si o sigurantã oarecare”, este rãspunsul pãrintelui.
“Unii nu au ce mânca si altii nu stiu ce sã facã cu banii”, descrie el prezentul si este sigur cã cei cãzuti în decembrie 1989 nu pentru asta au luptat.
“Ce îmi pare cel mai rãu este cã cei care au fost vinovati pentru ce s-a întâmplat nu au plãtit”, spune Constantin Rotaru, care adaugã cã nu este nemultumit de faptul cã revolutionarilor li se acordã prea putinã atentie astãzi. Nu stie dacã anul acesta “sefii de la judet” vor mai organiza ceva, vreun eveniment anume, dedicat Revolutiei. “Cu investitura lui Iohannis nu mai stiu…”, îi spune unui membru al asociatiei la telefon. Despre “revolutionarii” de la Vaslui nu are o pãrere prea bunã si îsi permite sã spunã lucrurilor pe nume: “Cu cine s-au luptat ei la Vaslui?! Cu morile de vânt? Sunt unii care se laudã, vezi Doamne!, cã au intrat în nu stiu ce sediuri si birouri primii, a primului-secretar. Pãi, se stia cã ãia trebuie sã plece si au lãsat totul deschis si au plecat. Ce a fost la Vaslui?! Nu a fost nimic!”. Respectul care mai este arãtat astãzi Revolutiei si revolutionarilor se vede cu ochiul liber în biroul care gãzduieste asociatia, o cãmãrutã repartizatã parcã în batjocurã de autoritãtile judetului. Zugrãvealã veche, pereti scorojiti, mobilier “comunist”, o canapea din aceeasi perioadã si un telefonul rosu care stã “mort” pe biroul presedintelui. Ca o ironie crudã, întreaga atmosferã din acest birou aduce aminte de aceeasi perioadã, pe care cei care au trãit altfel, mult mai intens si profund, sfârsitul lui decembrie 1989 nu reusesc sã o pãrãseascã. Pentru Constantin Rotaru luna decembrie este cea mai grea. Sunt zilele în care amintirile despre fiul sãu sunt mai prezente în mintea sa ca oricând, iar regretele si frustrãrile pun stãpânire pe el.
“Nici mãcar gratuitãtile pe transport nu ni le-au mai dat. Nu le-au dat nici anul trecut, nici anul ãsta”, se plânge bãtrânul. (Andrei POPESCU)
