Prof. Milutã Moga
În aceste zile de iarnã, în fapt o primãvarã timpurie anapoda, cum n-a mai fost pe aceste meleaguri, aniversãm 155 de ani de la Unirea Principatelor- 24 ianuarie 1859. Atunci, în plinã iarnã autenticã, când Milcovul era înghetat bocnã, fratii din dreapta si din stânga s-au îmbrãtisat, înlãturând fruntariile nefiresti, iar însemnele bourului si vulturului s-au regãsit pe aceeasi flamurã. Drumul fusese anevoios si el venea din veacurile trecute, când certurile interminabile între cãpeteniile locale, dar si rapacitatea imperiilor vecine ne-au mânat la coada Europei. În sfârsit, se gãsise mobilul si ocazia plãmãdirii primei etape a statului national modern. La ea trudise multe generatii dintre care un merit incontestabil îl vor avea pasoptistii, cãrturarii moldoveni si munteni scoliti în capitalele democratiilor occidentale. Ei, cãrturarii patrioti, s-au reîtors la vatrã si au pus vârtos umãrul la înãltarea edificiului national. Noul edificiu reprezenta un bun exemplu si pentru ardeleni, bucovineni si basarabeni, de a reveni la sânul patriei mamã, tânãra România, ce îsi avea matricea în stirpea vechii Dacii, statul antic, fondat de Burebista si continuat de Decebal. Statul, în expresia largã si pe întelesul tuturor, reprezintã o necesitate, dar cu respectarea unor reguli clare împãrtãsite de toti componetii lui. La baza întregului mecanism statal trebuie sã stea cartea de cãpâi, „Constitutia”, în care sunt înscrise drepturile si obligatiile cetãtenilor, forma statului si atributiunile sale. Nimeni si nimic nu pot schimba aceste reguli decât vointa popularã si în interesul celor multi prin sufragiul national. Notiunea de stat a fost pervertitã în decursul istoriei si de acest lucru nu au scãpat nici românii. Dupã efortul fãcut, asa cum spuneam, de generatia de la 1848 concretizat prin Unirea Principatelor, domnitorul A. I. Cuza a pus primele cãrãmizi la edificarea statului modern. Din pãcate, el va fi doborât de unele greseli personale, dar în mod deosebit prin „strãdania” asa zisilor „rosii”, nimeni altii decât precursorii unora dintre trepãdusii politici de astãzi. Astfel, Al. I. Cuza va fi jertfit pe altarul patriei, care s-a aflat la ceas de cumpãnã. Dupã disperate încercãri si cu spectrul dizolvãrii tânãrului stat s-a adoptat solutia printului strãin. Nici acest lucru nu a fost pe placul monstruasei coalitii. Asa cã, pe la 1882-1884 , Carol I anunta cã va pãrãsi tronul, România urmând sã rãmânã de izbeliste. Vrând, nevrând, „balaurii” s-au mai potolit, dar s-au dedat la tot felul de drãcovenii în detrimentul binelui national. Au urmat alte episoade dificile: evenimentele tãrãnesti de la 1907, rãzboaiele balcanice, primul rãzboi mondial si marea încercare de la 1918. Atunci, la Marea Unire consensul national a biruit. Domnia regelui Ferdinand a consolidat statul român întregit, deschizându-i frumoase perspective în panoplia europeanã si mondialã. Românii au avut si norocul, sau Dumnezeu a vrut ca liberalii si apoi tãrãnistii (constituiti în partid în 1926) sã-si înfrângã pornirile nãrãvase si sã dea României o turnurã de stat autentic , apartinând familiei europene. Dar si în acele vremuri, dracul si-a vârât din nou coada prin proliferarea propagandei „sarpelui rosu” – comunismul. La aceasta s-au adãugat aventurile dilatantiste ale lui Carol al II-lea, spinul verde al legionarismului, si neapãrat coruptia, pecinginea de care nu scãpãm nici acum. Cel de-al doilea rãzboi mondial si apoi tãvãlugul sovietic au zdruncinat puternic statul român. Lipsit de spiritul traditional occidental si înghitit de hoardele comuniste, statul democrat se va prãbusi, timp de aproape jumãtate de secol. Evenimentele din 1989 pãreau a reaprinde candela redesteptãrii nationale. Asteptãrile au fost bicisnice, întrucât elemetele neocomuniste sprijinite de vechile structuri informative, i-au deturnat pe români la revenirea în albia fireascã. În felul acesta au fost pângãrite si jertfele celor peste 1000 de martiri cãzuti pe altarul binelui national. Bruma de agonisealã a românilor, sudoarea stoarsã de pe ei au fost risipite cu o indolentã greu de imaginat , ridicând la rangul de îmbogãtiti, unele dintre cele mai abjecte exemplare, ce au sãlãsluit în istorie, în mirifica zonã carpato-danubiano-ponticã. Acum, când aniversãm 155 de ani de la statalitatea modernã, poporul se prezintã ca un om cu dizabilitãti fiind la un pas de sucombare. Acolo, sus, de aproape un sfert de veac, la conducere s-au instalat clanuri de tip „la famiglia” ce au pus hãturile pe bietii români, dintre care câteva milioane au fost nevoite sã-si ia lumea în cap. Au plecat peste mãri si tãri, în cãutarea binelui, de care n-au avut parte aici, la ei acasã. Atunci, la mijlocul secolului al XIX-lea, pasoptistii scoliti si educati în apus au reusit sã mobilizeze natia românã întru înãltarea edificiului national. Astãzi, când acelasi apus ne dã din nou sansa aventurierii, plagiatorii, repetentii si puscãriabilii nu pun nici un pret pe democratia adevãratã si trãinicia statului de drept. Simt, se pare, din nou adierea vântului estic. Îi îndemn sã reflecteze cu maximum de atentie: de fiecare datã acest vânt a adus mari migratii, iar la la mijlocul secolului trecut ciuma rosie a comunismului. În aceste zile de ianuarie ar fi trebuit sã dãm mânã cu mânã, sfat din sfânta „Horã a Unirii”, iar stindardul românesc sã se bucure de fericire pe frontispiciul Europei unite. Din pãcate, „balaurii” ne dau din nou târcoale fiind gata sã ne frângã grumazul. Sã nu-i lãsãm! Ar fi pãcat pentru cei multi si milostivi de astãzi , dar mai ales petru cei de mâine. Doamne ocroteste-i pe români!
