CONTRAST Fãrã festivitãti, fãrã muzica de fanfarã si fãrã politicieni pregãtiti sã citeascã de pe foi discursuri lungi despre unire, eroi si eroism, oamenii satului au trãit si ei momentul aniversar al Zilei Nationale. Ieri, peste asezãrile izolate, 1 Decembrie 2009 a venit parcã mai mohorât decât de obicei. Ecourile “sãrbãtorii” au ajuns aici doar prin intermediul televizoarelor, dincolo de care viata îsi duce cursul ei greoi si din ce în ce mai lipsit de sperantã. “Am dat chiar ieri 800 de lei pentru arãtura pãmântului, iar pensia mea e de 400 pe lunã, credeti cã am eu vreun motiv de sãrbãtoare?!”, spune Maria Pescher, 74 de ani, din Vãleni, unul din cele 8 sate ale comunei Pãdureni.
TRISTETE La sate, Ziua Nationalã s-a trãit altfel! În asezãrile cu case mici si drumuri anevoiase, oamenii rar s-au zãrit pe drumul mare. Vremea rece, dar si descumpãnirea ce parcã a pus stãpânire pe tot si pe toate, i-a tinut în bãtãturã. “Mi se pare greu tare. E necaz mult, e mai greu decât oricând. Am 74 de ani si ori am îmbãtrânit eu, ori s-a fãcut viata mai grea decât o stiam eu… Cã nu mai putem iesi din necaz”, ofteazã Maria Pescher, din Vãlenii Pãdurenilor, în timp ce scoate din fântãnã, cu râvnã, o gãleatã cu apã proaspãtã. Stie prea bine ce zi este astãzi si chiar despre Marea Unire cunoaste lucruri frumoase, dar nu crede cã românii asemeni ei ar avea vreun motiv de bucurie, de sãrbãtoare. “Eu stiu cã e ziua tãrii, eu stiu prea bine… Dar mã întreb, ce-i care au fãcut din ziua asta o sãrbãtoare, ei stiu cum trãim noi? Ei stiu cã eu am dat chiar ieri 800 de lei pentru arãtura pãmântului, iar pensia mea e de 400 pe lunã?! Credeti cã am eu vreun motiv de sãrbãtoare, dacã am strâns pensia pe douã luni, ca sã plãtesc arãtura, sã nu stea 3 hectare pârloagã?! Se gândeste cineva si la noi?! Vãd cã depun coroane pentru morti, pe lângã statui… E bine! Dar cu noi, cu viii, cum fac?! E sãrãcie cum n-a mai fost. Nu stiu unde vom ajunge. Am atâtia ani, dar ca acum greu parcã nu a fost niciodatã. Niciodatã n-am crezut cã va sta dugheana plinã cu de toate, iar noi sã nu avem cu ce lua din ea nimic. Si eu sunt încã bine, dar avem în sat, mai încolo, familii care n-au ce pune pe masã la copii. Asta e sãrbãtoarea noastrã, asa trãim noi”, spune femeia, strângându-si mâinile, în semn de deznãdejde.
“1 Decembrie e la televizor, dom’le”, la mine si azi si mâine e la fel!”
Putin mai încolo, alt cetãtean, altã problemã, aceeasi supãrare! Îl cheamã Costel, tocmai a iesit din barul sãtesc si, desi are chef de vorbã, omul nu vrea si nu poate sã fie vesel de Ziua Nationalã. “Eu iau ajutor social pentru cã muncesc la Primãrie. Am 46 de ani. Uneori mai beau un pahar, recunosc. De supãrare si necaz mai beau. Dacã unul ar lua pe lunã 150 de lei cel mult, din care sã sã dea la copii sã mãnânce, sã se îmbrace, cum credeti cã ar fi?! Au fost alegerile, da?! Si eu cu ce m-am ales?! Cu nimic. Altãdatã mai dãdeau o bere, mai dãdeau ceva, o fãinã, un zahãr, acum nu s-a dat fãrãmã de nimic… Bine cã mi-au pus afise, dar eu nu mãnânc afise! De aceea bea lumea, sã stiti. De supãrare. De dimineatã spune la stiri cã… sã trãim la multi ani, dar decât în greutatea asta de viatã, mai bine mor acum, cât n-am cãzut bolnav. Cã medicamentele fac cât un gram de aur. Ce 1 Decembrie?! 1 Decembrie e la televizor, dom’le, acolo unde se duc cei care au bani si trãiesc bine. La mine si azi si mâine e la fel”, spune omul, plecând cu pasi mãrunti cãtre casa în care, spune el, îl asteptã trei copii.
