O neasteptat de frumoasã, dar speratã zi de iunie. Pãsesc cu sfialã pe poarta Spitalului de Psihiatrie de la Murgeni. Soarta a fost destul de generoasã cu mine cãci nu am mai avut avut ocazia sã fiu vizitatorul sau locatarul vreunui spital de psihiatrie. Mã comport stângaci, timid si fac eforturi disperate de a copia mãcar ceva din degajarea si naturaletea lui Sergiu Viorel Stratulat, asistentul social al spitalului, care m-a invitat pentru un eveniment special devenit traditie deja, „Ziua mea si-a amintit de mine” – când se aniverseazã ziua de nastere a unor bolnavi. Cât de frumos am încheiat o zi care debutase rãu, începând cu o crimã, un groaznic accident la o piscinã si …. Joi, 28 iunie, când maestrul Marcel Guguianu trebuia aniversat, am ajuns la Spitalul din Murgeni, unde am gãsit bucurie în stare purã!
Am ajuns în jurul orelor amiezii, fiind primitã cu cãldurã de noul director al spitalului, Ionel Carp. Am plecat repede la manifestarea dedicatã zilei de nastere a unora dintre cei 130 de pacienti internati la Murgeni, la sectia Psihiatrie: cei nãscuti în lunile mai si iunie. Rãspund la saluturi si salut la rândul meu pacientii din parcul spitalului, care dansau de zor, usor mirati de prezenta mea.O femeie vine spre mine si îmi ia mâna în mâna ei, cerându-mi brãtara rosie care o aveam. Mã port la fel de stângaci si, ca sã par mai naturalã, o întreb de vreo trei ori cum o cheamã. Mã bucur în sinea mea cã e mai degrabã preocupatã de brãtarã decât de stupidele mele întrebãri referitoare la numele ei si scot brãtara pe care i-am dãruit-o cu drag. Bucuria de a avea o brãtarã ia loc încrâncenãrii de mai înainte de pe fata ei, se lumineazã si cred cã asta a tinut loc de „Multumesc!”. Reuniunea în cinstea celor care au împlinit anii în lunile mai si iunie (16 pacienti) era în toi! Muzica se auzea în tot parcul spitalului, vremea fiind foarte frumoasã, iar pacientii bucurosi cã se pot distra. Ziua de 28 iunie a fost asteptatã cu înfrigurare si ei s-au bucurat din plin. Spre mine s-a îndreptat o femeie cu un bãrbat de mânã si m-a întrebat dacã nu vreau sã-i cunun … pentru cã urma sã o duc apoi la el acasã, în satul unde are casa. Speriatã m-am uitat spre Sergiu, care degajat dansa împreunã cu pacientii si personalul spitalului, dar vãzând încurcãtura mea, m-a salvat promitându-le celor doi cã o sã-i cunune el! Am fãcut poze, m-am plimbat prin curtea spitalului, observând cã pacientii au un loc extrem de îngrijit, plin de verdeatã si chiar masã de tenis, de biliard, o serã de flori…
Oaza de … normalitate
Alãturi de tânãrul medic psihiatru – devenit un personaj foarte drag pacientilor – precum si de Ionel Carp, directorul unitãtii sanitare murgestene, am reusit sã înteleg cã pacientii, bolnavii acestia incurabili, cu mintea rãtãcitã, au în ei o adevãratã familie, iar spitalul le este casã, pentru cã peste jumãtate dintre ei nu sunt vizitati de nimeni, familia abandonându-i total. Si singurãtatea doare, chiar dacã mintea nu poate pricepe prea multe. Printre bolnavi am gãsit o asistentã medicalã, care a lucrat si în Germania, un preot, o pictoritã, care mi-a dãruit una din operele ei… oameni care par normali, dar sclipirea de nebunie din ochi nu te lasã sã nu vezi cu adevãrat cã trãiesc în lumea lor aparte. Manifestarea în sine devine un succes. Dansãm, vorbim, facem schimb de amabilitãti. Se fac dedicatii, cine si cui doreste, de la „Pentru domnul director!” sau „Pentru domnul doctor!”, pânã la „Pentru sora mea!” unde regrete si amintiri fac „DJ” -ul sã îi tremure vocea de emotie sincerã. E o bucurie generalã: bucuria de a fi împreunã, de a ne simti aproape unul de celãlalt, bucuria normalitãtii într-o lume distorsionatã de boalã, de indiferentã si de prejudecãti. Au primit cadouri, au mâncat tort, se danseazã si se chiuie ca la orice petrecere de oameni normali.
Lectie de viatã!
Mã asez pe o bancã si privesc în jurul meu. Îmi vine sã plâng si o fac în cele din urmã, poate pentru bucuria de a fi înteles cã pânã la urmã oamenii sunt oameni indiferent de ce parte a baricadei sunt (fragilã baricadã!) si a fi împreunã e mult mai important decât unele desertãciuni cu care uneori ne împovãrãm sufletul. Le cântãm „La multi ani!” aniversatilor, se fac poze, cât mai multe poze, ca sã imortalizãm bucuria de acum pentru a ne bucura de ea mai târziu. E de departe cea mai frumoasã si interesantã experientã din ultimii ani si o trec cu toatã dragostea la capitolul „Lectii adevãrate de viatã”. Ca sã oferi asemenea bucurie unor oameni ce nu-si vor reveni niciodatã din zbuciumul mintilor lor tulburate, nu-ti trebuie decât suflet si sã dãruiesti. Oricât de putin, pentru ei conteazã cã nu mai sunt singuri.
„Ziua mea si-a amintit de mine” poate fi sponsorizatã – pentru cei care pot sã o facã Dumnezeu le va întoarce înzecit. Sergiu Viorel Stratulat, asistentul social care îsi face meseria cu un devotament greu de egalat, asteaptã de doi ani sã i se alãture si comunitatea oamenilor de afaceri sau cea localã, pentru ca sã ofere pacientilor câte o zi pe lunã … în care ei conteazã! Vã recomand sã încercati sã-i ajutati! Meritã. Felicitãri conducerii spitalului si mai ales – bravo, Sergiu!
VEZI VIDEO CU ANIVERSAREA DE LA SPITALUL DIN MURGENI