Ca urmare a eforturilor Societãtii pentru învãtãtura poporului român-sectiunea Tutovei (1867), la 29 noiembrie 1870, s-a înfiintat la Bârlad o scoalã Normalã a 6-a din Vechiul Regat si dupã Colegiul National “Gh. Rosca Codreanu“ al doilea mare focar de culturã al orasului. Scoala Normalã de învãtãtori „Principele Ferdinand“, a avut o evolutie constantã, fapt demonstrat de altfel de mentinerea ei ca instituitie de învãtãmânt cu prestigiu si în contemporaneitate.
Într-o primã etapã, scoala a functionat în casele lui Panainte Velicovici, din cartierul Podeni, si din 1893, în casele “Drouhet“ unde a functionat si un pension cu acelati nume. Simtindu-se necesitatea unui local propriu, între 1893-1897, s-a construit în partea nordicã a orasului o impunãtoare clãdire dupã modelul Arsenalului din Venetia, edificiu ce a constituit podoaba arhitectonicã a orasului. Deasupra intrãrii se afla un ceas din bronz aurit, ce a supravietuit pânã în anii ‘60. Pentru recrutarea primei serii de elevi, încã din aprilie 1870, primul director al scolii, Ioan Popescu, însotit de cãtre institutorul Daniel Montani, ardelean si el, au colindat cu cãruta din sat în sat, tinând examen la fata locului, reusind sã selecteze dintre absolventii cursului primar 60 de bãieti considerati corespunzãtori pentru a urma cursurile unei scoli ce se dorea a fi de elitã. Bineînteles cã tipurile de greutãti întâlnite în promovarea acestei noi forme de învãtãmânt au fost multiple. Necesitatea ei era mai mult decât evidentã, odatã cu reforma învãtãmântului, realizatã de domnitorul Al. I. Cuza, în 1864, dar ca si acum necesitãtile financiare si imposibilitatea urmãrii unor cursuri universitare au constituit un impediment destul de dificil pentru a fi depãsit cu usurintã. Dacã în învãtãmântul primar problema s-a rezolvat în mod satisfãcãtor, în învãtãmântul secundar greutãtile au fost aproape insurmontabile. Întretinerea si taxele mult prea mari fãceau ca doar copii din rândul familiilor mai înstãrite sã poatã accede în asemenea institutii de educatie, marea majoritate rãmânând cu cunostinte minime dobândite în cele patru clase primare. Dincolo de aceste dificultãti specifice unei societãti aflate în plin proces de tranzitie spre modernitate, amprenta iluministã a avut ultimul cuvânt. Educatia impunea sacrificii, mai ales pecuniare, dar reprezenta si o posibilitate de a transcede pe scara socialã, în o perioadã în care veniturile reprezentau un etalon al participãrii la viata politicã.
Memoriile unui fost absolvent
Pentru a consemna, pentru generatiile viitoare ce însemna sã fii in trecut elev normalist, putem încerca sã facem o incursiune în trecut si sã reproducem memoriile inedite ale unui fost absolvent, Gheorghe Silion: “O mare plãcere care mi-a încântat privirea si a desteptat simtul frumosului în sufletul meu a fost vederea normalistilor îmbrãcati în costume nationale mergând perechi pe trotuarul bulevardului din fata spitalului. Am spus mamei, atunci, cu bucurie în cuvinte putine: eu vreau tare mult sã învãt si eu la scoala lor. Nu-mi puteam da seama ce va fi însemnând aceastã scoalã, ca si cuvântul normalã. Nu-mi închipuiam încã pentru ce se pregãtesc, dupã cum nu stiam si nici nu îmi spusese nimeni de învãtatul la liceu. Pregãtirile au fost complicate si îndelungate dupã examenul de concurs din septembrie 1909 si a dat multã bãtaie de cap mamei la confectionarea lucrurilor necesare (aproape ca la o fatã mare de mãritat !). Trusoul începea cu asternutul: plapumã cu douã cearsafuri, saltea de lânã cu douã cearsafuri, douã sau o pernã mare de puf cu douã fete, pãturã de pat, papuci la pat, tolic; 4 cãmãsi, 4 ismene, douã servete de sters pe fatã, douã servete de masã; douã perechi de ciorapi, ½ m molton pentru obiele, batiste, cãciulã, pãlãrie, ghete, cizme; pastã de dinti, periutã de dinti, sãpun de fatã, sãpun de baie, atã albã si neagrã – câte o mosorea cu 10 ace de diferite mãrimi- perii de baie, ghete cu cioc, o cutie de cremã sau vacs. Cine nu avea trusoul complet la intrarea în scoalã stãtea cu bagajul la portar pânã le procura. Celelalte; uniforma si costumul national se convenea depunând costul lor la cancelarie pentru confectionare prin licitatie. Pentru uniformã se dãdeau 60 de lei: manta, veston si pantaloni; pentru costumul national pãrintii dãdeau o declaratie scrisã cã îl vor procura pânã la data de 1 aprilie. Termenul era scurt, de la examenul de admitere situat temporal la mijlocul lunii septembrie si pânã la începutul cursurilor, erau aproximativ douã sãptãmâni. Dar problema cea mai grea pentru pãrinti o constituia achitare taxei, achitatã în avans pe jumãtate de an în valoare de 150 de lei plus încã 200 de lei pentru haine si garantie în eventualitatea unor geamuri sparte si usi de reparat.“ Încercând sã constientizãm valoarea acestei sume în perioada începutului de secol XIX, putem face precizarea, pe baza acestor memorii, cã suma de 500 de lei echivala cu doi boi din cei falnici ori douã hectare de teren arabil de bunã calitate.
(Material realizat în colaborare cu prof. Marcel PROCA – vicepresedintele Societãtii Române de Istorie – Filiala Bârlad)
