Timpul e un lux – nu trăim destul pentru a le afla pe toate! Şi dacă totuşi ştim cate ceva, rar ne batem pentru a spune ce ştim. Ortografia şi punctuaţia sunt primele noastre cărţi de vizită. Ne ajută cineva să nu le pătăm fără să ne dăm seama?
Cu toate că româna este considerată o limbă romanică, alături de italiană, franceză, spaniolă, portugheză, în scriere s a folosit, timp de patru secole, alfabetul chirilic, slavona fiind limba de cultură în partea răsăriteană a Europei. De aceea primele monumente literare româneşti au fost scrise cu alfabetul chirilic, până la alfabetul latin de astăzi folosind o vreme unul de tranziţie.
Forma reproducerii grafice a cuvintelor a devenit subiect de dezbateri şi nemulţumiri încă de la începutul secolului XIX, proces care continuă şi astăzi. Bătălia s-a dat (şi se mai dă) între lingviştii care susţineau scrierea etimologică, cât mai aproape de forma etimonului latinesc, şi cei care pledau pentru o scriere fonetică. Alfabetul latin a fost introdus oficial în 1860, normele academice de scriere devenind obligatorii în 1881. După reformele ortografice din 1904 şi 1932, Academia simplifică ortografia limbii române în 1953, introducând scrierea cu „î“ şi „sînt“ în toate cuvintele (din 1965 – cu excepţia familiei lexicale a cuvântului „România“). În 1993 se revine la scrierea cu „â“ şi, după caz, „î“ şi la „sunt“. Odată cu trecerea la scrierea în format electronic, limba română începe să fie desfigurată până la pierderea identităţii prin nefolosirea semnelor diacritice.
Fără semnele diacritice, limba română scrisă e alta decât cea vorbită
Ediţia a V-a a „Îndreptarului ortografic…“, ultima, apărută cu 12 ani în urmă
Folosirea semnelor diacritice în scrierea limbii române nu este un moft. Lipsa lor face din limba noastră una străină, de neînţeles atât pentru cei care o vorbesc, cât şi pentru europenii cu care suntem tot mai mult în contact direct. Iată ce iese din două versuri pe care copiii le învaţă din momentul în care încep să lege cuvintele în propoziţii: „Catelus cu parul cret / Fura rata din cotet“ sau dintr-un anunţ la un magazin angro: „Avem sarma ghimpata la sul“ pentru „sârmă ghimpată.“
Până acum câţiva ani, cei care voiau să scrie la computer un „ă“, „â/î“, „ş“ sau „ţ“ nu puteau din motive tehnice. Obişnuindu-se cu o astfel de scriere, astăzi, când furnizorii internaţionali de software şi-au adaptat sistemele la caracterele alfabetului românesc, mulţi utilizatori de computere o ţin, din comoditate, tot „pe vechi“, justificându-se lamentabil: într-o Românie în care toate sunt pe „dos“, scrierea în format electronic „merge şi aşa“. Iar cei care îşi trimit mesaje pe Messenger, în majoritatea lor tineri, au ajuns să scrie într-un limbaj aproape încifrat, specific internetului, cu „sh“ în loc de „ş“, „tz“ în loc de „ţ“ sau chiar „k“ în locul adverbului de comparaţie „ca“: „Te portzi k o tzatza, draga, fii shi tu mai deshteapta“.
Cum să nu-şi maltrateze limba maternă dacă ditamai magistraţii de la CSM îşi scriu în mesaje „4pezi“ în loc de „patrupezi“ (ce epitet pentru patru dintre colegii lor!), iar un post de televiziune tot afişează seara „Petrecere k’n lumea copiilor“ şi „Rezoomatul zilei“ fără ca cineva să-i sancţioneze pentru distrugerea celui mai important bun naţional.
Cu toate că adaptarea calculatoarelor la caracterele alfabetului românesc s-a făcut de către producătorii de software încă din 2001, sarabanda maltratării limbii române continuă.
Legile de protecţie a limbii naţionale în mapa primarului
Autoritatea care „se îngrijeşte de cultivarea limbii române şi stabileşte regulile ortografice obligatorii“ este Academia Română, se spune în Legea privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române nr. 752/2001. Până aici e foarte bine, dar ce se întâmplă cu cei care scriu şi vorbesc după ureche? Ca să-şi salveze onoarea, Parlamentul României (în care mulţi „se salută“ cu limba română, dar „nu vorbesc cu ea“, cum făcea Voltaire cu Divinitatea) a mai votat o Lege privind utilizarea codificării standardizate a setului de caractere în formă electronică nr. 183/2006, în baza căreia ministrul comerţului şi tehnologiei informaţiei din vremea aceea a emis un ordin de respectare strictă a legii.
Ultimele două acte normative stabilesc că autorităţile şi instituţiile publice, precum şi notarii publici au obligaţia de a utiliza codificarea standardizată a setului de caractere româneşti în documentele elaborate electronic, respectând semnele de punctuaţie şi de ortoepie aşa cum sunt ele definite în ediţiile actualizate ale dicţionarelor Academiei. „Pentru scrierea şi procesarea documentelor în fomră electronică în limba română se recomandă a se folosi tastatura românească în conformitate cu aranjamentul 1 de caractere din standardul SR 13392:2004 sau orice versiune actualizată a acesteia“ se spune în Legea nr. 183/2006. Sancţiunea se aplică notarului public sau, după caz, conducătorului autorităţii ori instituţiei publice vinovate de către… primar sau agentul de poliţie constatator, în conformitate cu procedurile Legii nr. 180/2002 privind regimul juridic al contravenţiilor actualizată. De râsul curcilor: nu scriu ei corect profesorii de română şi-i pui pe poliţişti şi primari, că altă treabă n-au, să dea contravenţii pentru încălcarea unor norme lingvistice!
Reforme ortografice pe temeiuri ştiinţifice şi extralingvistice
Ca să evităm alergarea agenţilor de poliţie sau a primarilor, cu carnetul de amenzi în mâini, după jurnalişti (că doar pe aceştia îi mai citesc!), reamintim câteva repere din evoluţia ortografiei şi punctuaţiei limbii române.
Ultima reformă radicală din secolul trecut a fost cea din 1953, an în care Institutul de Lingvistică din Bucureşti a publicat „Mic dicţionar ortografic“. Atunci s-a generalizat scrierea cu „î“ în toate situaţiile, deşi sunetul provenea din toate vocalele latineşti (campus>cîmp, ventus>vînt, rivus>rîu, fontana >fîntînă, unquam> încă) şi principiul etimologic era imposibil de aplicat. La fel şi cu formele flexionare ale verbului „a fi“ (sînt, sîntem, sînteţi), modificarea fiind justificată istoric şi continuând o tradiţie mai veche. Pe deasupra, oglindea şi pronunţarea cea mai răspândită atât în trecut, cât şi în zilele noastre. După 40 de ani, în 1993, Academia a hotărât revenirea la „â“ şi „sunt“, unii considerând că „î“ este de influenţă slavă, impus în timpul ocupaţiei sovietice, deşi sunetul îl avem şi în numeroase cuvinte de origine traco-dacă: brâu, brânză, fărâmă, mânz, rânză, sâmbure, şopârlă. Travaliul acesta între „î“ şi „â“ este clar de natură extraligvistică.
Iată însă folosirea virgulei (semn de punctuaţie) pe criterii ştiinţifice, descrisă însă din perspectiva Gramaticii de bază a limbii române.
Conectori sintactici şi conectori pragmatici
Ortografia lui Eminescu în „Luceafărul“, aşa cum a apărut în volumul „Poesii“ din 1884
Conectorii sunt elemente lingvistice caracterizate prin sensul lor abstract, lipsa flexiunii (sunt invariabili) şi îndeplinesc diferite roluri sintactice. În clasa conectorilor se includ prepoziţiile, conjuncţiile şi elementele relative (pronume, adjective pronominale, adverbe). Conectorii sintactici asigură coeziunea grupurilor sintactice şi ierarhizarea constituienţilor în interiorul acestor grupuri, în timp ce conectorii pragmatici stabilesc legături între componentele comunicării.
Folosirea virgulei ca semn de punctuaţie poate fi imperativă (se pune obligatoriu), prohibitivă (nu se pune deloc) sau facultativă (la latitudinea celui care scrie). Orice vorbitor în română de cultură medie ar trebui să ştie că înainte de conjuncţiile dar, iar, ci, deci se pune obligatoriu virgulă. Conjuncţia însă nu se pune niciodată între virgule când este în interiorul propoziţiei („Recomandările noastre nu au avut însă niciun rezultat“ şi nu „Recomandările noastre nu au avut, însă, niciun rezultat“). Supărătoare este şi folosirea locuţiunii adverbiale ca şi, care are funcţie comparativă, însemnând „la fel ca“ („Băiatul era, ca şi tatăl său, un impertinent“) în locul adverbului de comparaţie ca („Ca şi mod de exprimare era un incult“ în loc de „Ca mod de exprimare era un incult“).
O altă greşeală impardonabilă este folosirea de mai multe ori a semnului exclamării (!) la sfârşitul enunţurilor exclamative de tipul „Să moară toţi duşmanii mei!!!!“ unde semnele care vin după primul îl anulează pe acesta. Semnul exclamării se scrie de mai multe ori doar pentru a marca creşterea graduală a intensităţii vocii, numărul lor fiind în raport cu creşterea caracterului imperativ al comunicării:„−Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă, spargi urechile dumnealui!“ (Caragiale)
Câteva concluzii deloc îmbucurătoare pentru români
Ultimul „Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie“ acceptabil ca număr de file pentru a fi uşor de consultat a fost editat în 2001, înaintea publicării noii „Gramatici a Academiei“ în 2005, a „Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic“ în acelaşi an şi mai ales a „Gramaticii de bază a limbii române“. Între aceste trei lucrări normative masive există însă numeroase nepotriviri, recunoscute de autorii lor. Într-o „Notă asupra ediţiei“, colectivul care a elaborat DOOM2 afirmă că a încercat să reducă decalajul dintre norma academică şi uzul real al limbii române literare actuale, multe schimbări reflectând adaptarea normei academice la uzul actual al „generaţiei medii de intelectuali din Bucureşti“ (vai, ce discriminare faţă de restul vorbitorilor de limbă română, de vreo zece ori mai numeroşi!)
Cum lucrările din 2005 s-au elaborat şi tipărit „în paralel“, recunoaşterea faptului că DOOM2 nu a preluat toate inovaţiile noii ediţii a „Gramaticii Academiei“, revăzută şi ea în GBLR în 2010, „ci numai unele dintre nuanţările sale“, este gravă.
Cheltuielile cu editarea acestor lucrări greu de utilizat în şcoli să fie similare celor cu autostrăzile care au lăsat România pe drumuri?
Prof. Valeriu Anghel
Astăzi publicăm al treilea articol din seria ce vizează restructurarea însuşirii limbii române în şcoli, iniţiativă a profesorului de limba şi literatura romană Valeriu Anghel, un mai vechi colaborator al ziarului nostru. Materielele precedente, publicate în ediţiile din 26 martie şi 2 aprilie, au ajuns în atenţia specialiştilor de la Institutul de Lingvistică al Academiei Romane, la Ministerul Educaţiei şi la Comisiile pentru învăţământ din Senat şi Camera Deputaţilor, instituţii invitate să corecteze neregularităţile constatate. Săptămana viitoare vom vorbi la această rubrică despre „Lexicografie, reforma învăţământului şi limba română”.
