SOARTÃ Raluca are 14 ani si locuieste în satul Frasinu din comuna Poienesti. În fiecare dimineatã merge pe jos 4 kilometri pentru a ajunge la cursuri si, desi nu îi este usor, nu renuntã pentru cã are un vis, sã urmeze Facultatea de Medicinã. Viata Ralucãi nu a fost tocmai usoarã. Abandonatã la vârsta de 3 ani de cea care ar fi trebuit sã îi fie mereu aproape, de mama ei, a fost crescutã de o mãtusã si de bunici care nu au o situatie materialã foarte bunã. Problema cu care se confruntã în momentul de fatã adolescenta poate pãrea banalã pentru unii, însã viata ei ar fi mai usoarã dacã ar beneficia de o pereche de ochelari, bunicii neavând posibilitatea sã îi cumpere. „Îmi este foarte greu însã la scoalã pentru cã de câtiva ani am probleme cu vederea si nu reusesc sã citesc ce scriu domnii profesori la tablã. Din pãcate, în momentul de fatã bunicii mei nu îsi permit nici sã mã trimitã la un consult oftalmologic, sã-mi cumpere o pereche de ochelari nici nu poate fi vorba. Situatia noastrã s-a înrãutãtit dupã ce bunicul a fost diagnosticat cu TBC, fiind internat de câteva luni.”, ne-a declarat Raluca.
Ion si Viorica Brojban, bunicii materni, desi sunt bãtrâni si bolnavi, fac tot ce le stã în putintã sã le ofere Ralucãi si surorii ei mai mari, Ana-Maria, tot ce este mai bun. Constienti de greseala pe care a fãcut-o fiica lor, oamenii nu au putut sã rãmânã indiferenti la suferinta nepoatelor si, fãrã a sta pe gânduri, le-au luat în grijã. „Cei mai dragi oameni din viata mea sunt bunicii. Ne-au îngrijit pe mine si pe sora mea din copilãrie, atunci când mama noastrã a ajuns la concluzia cã suntem o piedicã în calea fericirii ei si, fãrã sã se gândeascã la consecinte, a decis sã renunte la noi. Chiar vreau sã le multumesc pentru cã nu ne-au abandonat si ei, cã ne-au crescut si au încercat sã ne ofere o viatã normalã, desi au fost încercati de multe necazuri. Cel mai mare vis al meu este sã merg la liceu si sã urmez facultatea pentru a deveni medic. Îmi place sã ajut oamenii, încã de micã am simtit cã acesta este rolul meu pe pãmânt. Îmi este foarte greu însã la scoalã pentru cã de câtiva ani am probleme cu vederea si nu reusesc sã citesc ce scriu domnii profesori la tablã. Din pãcate, în momentul de fatã bunicii mei nu îsi permit nici sã mã trimitã la un consult oftalmologic, sã-mi cumpere o pereche de ochelari nici nu poate fi vorba. Situatia noastrã s-a înrãutãtit dupã ce bunicul a fost diagnosticat cu TBC, fiind internat de câteva luni.”, ne-a declarat Raluca.
Mamã denaturatã
Femeia care le-a dat viatã Ralucãi si surorii ei a decis sã renunte la copii cu multi ani în urmã. De atunci nu le-a mai ajutat pe fete cu nimic. „Mama m-a pãrãsit când aveam 3 ani. M-a dus la o mãtusã si a rugat-o sã mã tinã douã zile, sub pretextul cã ar avea de rezolvat niste probleme, dar nu s-a mai întors niciodatã sã mã ia înapoi. Pe sora mea o lãsase la bunici încã de când împlinise un an. Am stat câteva sãptãmâni la mãtusa mea la Brasov, dupã care m-am mutat înapoi la Vaslui cu familia ei, însã mama a rãmas acolo. La vârsta de opt ani bunicii s-au hotãrât sã se îngrijeascã si de mine, sã nu mai stau despãrtitã de Ana-Maria. Ea este acum elevã în clasa a IX-a la Turism si Alimentatie Publicã si stã la internat, vine acasã doar la sfârsitul sãptãmânii. Din octombrie, de când a fost internat în spital bunicul, stau doar cu bunica mea. Nu spun cã nu as vrea sã o vãd mai des pe mama dar, din pãcate, încã mã doare cã a renuntat la noi, de parcã nu am fi însemnat nimic pentru ea. Ultima oarã ne-am întâlnit vara trecutã, când am mers la Brasov în vizitã. Am însã o altã mare dorintã: sã-mi cunosc toti fratii pentru cã mama mai are patru copii. Doi au fost fãcuti cu un alt bãrbat, si din câte stiu, unul a rãmas cu tatãl lui, iar pe celãlalt l-a dat la stat. Pe cele mai mici surioare ale mele le-am vãzut când am mers în vizitã astã varã. Ele sunt fãcute cu actualul ei bãrbat. Norocul nostru este cã tata ne viziteazã mai des si ne mai ajutã cu bani, lucreazã în constructii. Stiu cã dacã ar fi fost dupã el am fi rãmas o familie unitã, asa cum ar fi fost normal, dar mama a ales alt drum. Oricum eu îi doresc mult noroc si sper sã fie fericitã.”, ne-a declarat Raluca.
„Vreau sã se însãnãtoseascã bunicul”
Cea mai mare dorintã a fetei este ca bunicul Ion sã revinã acasã cât mai repede, sãnãtos si plin de viatã asa cum a fost mereu. „Bunicul a fost operat la inimã la Iasi, dupã care a fost depistat cu TBC. De atunci nu a mai venit acasã si ne este tare greu pentru cã el era stâlpul, cel care ne încuraja si care ne sustinea moral. Cel mai mult îmi doresc sã se însãnãtoseascã, sã-l vãd din nou intrând pe poartã. Din pãcate stãm prost cu banii si de când s-a îmbolnãvit situatia noastrã s-a înrãutãtit si mai mult. Am fãcut datorii multe si nu stim cum ne vom reveni. De descurajat nu mã pot descuraja, nu-mi permit. Cred cã bunul Dumnezeu ne va ajuta si de data aceasta. Oricum nu am avut o viatã usoarã, orice obstacol poate fi depãsit. Sunt o luptãtoare!”, ne-a mai spus Raluca.
„Le voi sustine mereu”
Internat de câteva luni la Centrul TBC al Spitalului Judetean de Urgentã Vaslui, Ion Brojban, bunicul Ralucãi, s-a luminat la fatã când am pomenit de nepoate. „Fetele stau cu mine si cu sotia mea de când erau mici. Mi-a fost milã de ele. Ce era sã fac? Sã le las pe drumuri? Învatã bine, sunt harnice si cuminti. De când am fost internat, fata cea mare, Ana-Maria, m-a vizitat foarte des. A mai venit si Raluca, când a putut. Îmi creste inima când le vãd intrând în salon, stiu cã eforturile si sacrificiile pe care le-am fãcut pentru ele nu au fost în zadar, mã mândresc cu ele. Amândouã vor sã urmeze facultatea si sper sã am putere sã le ajut. Le voi sustine din toate punctele de vedere.”, ne-a declarat Ion Brojban, bunicul Ralucãi.
