De ce nu mai strãluceste iarba verde de acasã pentru români este o întrebare a cãrui rãspuns este mai mult decât evident. În tara lor nu li se acordã încredere, nu sunt luati în seamã, nu au parte de respect, nu au viitor. Mirajul strãinãtãtii le-a furat mintile si au fugit care-ncotro, prin toate colturile lumii. Unul dintre vasluienii care au ales sã plece este Traian, un tânãr în vârstã de 34 de ani, care si-a pãrãsit locurile natale în urmã cu 11 ani. A muncit din greu si a reusit sã strângã bani pentru a-si porni o afacere. “Afarã nu merg câinii cu covrigi în coadã, trebuie sã muncesti, sã muncesti si iar sã muncesti”, spune acesta.
Dupã Revolutie, odatã cu deschiderea granitelor, mânati de aventurã, de dorinta de emancipare si de speranta unei vieti mai bune, românii au dat bir cu fugitii spre noi orizonturi. Numãrul celor care au plecat în Spania, Italia, Anglia sau Germania este extrem de mare. Traian este unul dintre ei. A plecat în urmã cu 11 ani dupã ce a realizat cã în tarã nu are nicio sansã, si desi în România s-a format o preconceptie, anume cã cine pleacã din tarã sigur se îmbogãteste, bãrbatul vrea sã dãrâme acest mit. “Afarã nu merg câinii cu covrigi în coadã, trebuie sã muncesti, sã muncesti si iar sã muncesti”. Are doi copii nãscuti acolo care nu cunosc limba românã si pentru care România nu reprezintã mai nimic. Desi ar vrea sã se întoarcã la un moment dat, sansele sunt mici. În aceastã situatie sunt zeci de mii de români. Majoritatea nu mai vrea sã revinã, copiii, crescuti printre strãini, ajung sã se identifice cu ei si, inevitabil, apar niste întrebãri. Care este viitorul României? Ce sunt copiii celor stabiliti pe meleaguri strãine? Români? Italieni? Spanioli? Ce înteles vor avea pentru ei termenii de “patrie” “neam”, “traditie”, “înaintasi”? Cine vor fi urmasii, urmasilor nostri?
“Am plecat, asa cum se spune, <<în cãutarea visului american>>, dar nu peste ocean, ci în Italia!”
“Am hotãrât sã iau calea strãinãtãtii în momentul în care am realizat cã nu am nicio sansã sã mã realizez aici, sã-mi cumpãr un apartament, o masinã, sã-mi întemeiez o familie. Am plecat, asa cum se spune, <<în cãutarea visului american>>, dar nu peste ocean, ci în Italia. La început a fost mai greu cu actele. Nu reuseai sã ti le faci asa usor. Am lucrat în jur de 8 ani la negru, dar nu îmi pare rãu pentru cã fãceam bani frumosi. Am locuit 4 ani în Padova, dupã care m-am stabilit în Bellia. Am muncit în constructii, ca instalator, am fost sofer pe camion, pânã ne-a lovit criza financiarã. A urmat o perioadã mai grea, chiar am stat în somaj câteva luni. Din fericire am urmat niste cursuri gratuite de mecanic-auto organizate de Fortele de Muncã si de Primãria din Bellia. Acum sunt ucenic si câstig putin sub 1000 de euro, dar un mecanic bun câstigã acolo în jur de 2000 de euro si sper ca, în scurt timp, sã-mi mãresc venitul. Sotia m-a urmat dupã câtiva ani, dupã ce a terminat facultatea. Initial nu a vrut sã vinã, sperând cã îsi va putea face un viitor în tarã, dar vãzând cã se bate cu morile de vânt a venit la mine. Eu as vrea în câtiva ani sã mã întorc pentru a-mi deschide o afacere cu banii strânsi, dar ea nici nu vrea sã audã. Cu toate cã are studii superioare, diploma nu valoreazã foarte mult afarã si lucreazã ca menajerã. Considerã totusi cã aici se bucurã de respectul de care acasã nu ar fi avut parte, cu toate cã îndeplineste “munca de jos”. Vrea sã rãmânã datoritã oamenilor care sunt educati, emancipati, cinstiti. Am si o sorã stabilitã în Austria. Si-a întemeiat acolo o familie si nu are de gând nici ea sã se întoarcã. Ce e drept situatia din tarã este dezastruoasã. Urmãresc la televizor ce se întâmplã la nivel înalt si sincer sunt scârbit de inconstienta celor care hotãrãsc pentru popor. Presedintele vrea demisia Parlamentului, Parlamentul vrea demisia presedintelui, toti se ceartã, furã, în timp ce oamenii de rând sunt sacrificati. Instabilitatea asta nu este beneficã pentru nimeni”, ne-a povestit acesta.
“Îi voi îndemna sã rãmânã în Italia.”
Andreea si Traian au doi copii, un bãietel de un an, Andrei, si o fetitã de 3 ani, Raisa. Amândoi copiii s-au nãscut în Italia, merg la o grãdinitã din orasul în care locuiesc si vobesc o singurã limbã: italiana. Desi pãrintii au încercat sã îi explice fetitei, pentru cã este mai mare, care îi sunt originile, pentru ea acasã este orasul Bellia. “Cu sigurantã când vor mai creste îi voi îndemna sã rãmânã în Italia. În primul rând pentru civilizatie, esti respectat indiferent ce muncã prestezi, nu te calcã nimeni în picioare, ai mai multe sanse sã reusesti. De un singur lucru îmi pare însã rãu, cã nu vor putea învãta într-un sistem de învãtãmânt precum cel românesc. În România se face carte în adevãratul sens al cuvântului, italienii sunt mai <<înceti>>. Diferenta este însã cã în Italia odatã încheiate studiile liceale, ajung sã urmeze studii superioare foarte putini, doar cei foarte buni, nu ca la noi, toti au diplome de licentã chiar dacã nu au strãlucit la scoalã niciodatã”, ne-a spus Andreea, sotia lui Traian.
“Românii nu sunt uniti.”
“Nu pot sã zic cã am avut probleme cu italienii. Din contrã, am multi prieteni italieni. Mai greu e cu românii. În Italia sunt multe minoritãti. De exemplu, marocanii si albanezii sunt foarte uniti, îsi iau apãrarea, se sustin. Românii nu sunt asa. Dacã este sã-ti facã cineva rãu, nu-ti fac italienii, îti fac conationalii, de ei trebuie sã te feresti, sunt smecheri, cautã câstiguri usoare, îti sapã groapa. Singurii români din anturajul nostru sunt rudele, pãrintii si mãtusile, care s-au stabilit tot în Bellia. Bineînteles cã avem si alte cunostinte venite din România. Românii ies oricum în evidentã, îti dai seama dupã haine si comportament de unde vin”, ne-a spus Andreea.
“Cei de la Consulat îsi bat joc de noi.”
“Cea mai mare problemã cu care se confruntã românii în Italia nu este rasismul, ci faptul cã nu existã o institutie care sã îi sustinã si sã îi ajute în caz de nevoie. Noi, de exemplu, am stat la o coadã interminabilã, în Torino, de la ora 7 dimineata pânã la ora 4 dupã-amiazã, pentru a ni se elibera un certificat de cãlãtorie pentru bãietel. Ieseau cei care lucrau acolo sã fumeze si dacã le adresam întrebãri în legãturã cu documentele necesare ne rãspundeau în rãspãr sau fãceau glume cu noi. Mãcar noi nu aveam copiii cu noi, dar erau femei cu bebelusi în brate care se trezeau odatã ajunse la ghiseu cã nu au toate actele necesare la ele. Cei de la Consulat îsi bat joc de noi”, a mai adãugat Andreea.
