Floarea din asfalt si stropul de apã vie

MIRACOL… Doamne, câtã asemãnare între floarea asta de pe caldarâm si mine! Întotdeauna am fost asa, pe drumuri, precum ea. Asa, acolo, m-am asezat mereu, în pericol permanent de a fi strivitã de picioare si de masini si am scãpat întotdeauna din pericolele care mã vânau, doar prin minuni neîntelese nici mãcar de mine. Si, grozav a fost, cã în spatele acestei pozitii ce m-a dezavantajat mereu, a existat chiar culoarea veselã a florii acesteia, preferatã de mine, si fericirea ei, si inconstienta beneficã, pânã la urmã, si credinta cã a rãsãrit si trãieste anormal de frumos, ca în grãdinile cele mai frumoase. Inexplicabil totul. Însã tocmai aici e frumusetea: anormalul devine normal doar prin mâna si voia lui Dumnezeu. Bun ca El, cine mai este?

Astãzi vreau sã fiu iar o floare, asta pentru cã aproape de la începutul zilei, m-a prins de mâini si nu mi-a mai dat drumul, floarea asta, crescutã în asfalt. Vã dati seama cât m-am strãduit sã nu-mi plece imaginea de pe telefon, ca sã o am aproape de mine, mereu, întreaga zi. Mi-a trebuit curaj sã postez azi noapte pe Facebook douã materiale pe care le-am fãcut cu Doru Octavian Dumitru, vineri, la Vaslui. Amândouã nefardate, nepregãtite, netãiate. Doar scurte, vii si… atât.

Bucuria vreau sã o iau de la el

CLIPE DE TAINÃ…Întâmplãtor, o prietenã ce îsi sãrbãtorea o victorie, m-a chemat de pe stradã la ora 22.00, când veneam de la ziar, cu treabã, sã ajung la ea. Am ajuns si am rãmas pânã aproape de unu dimineata, timp în care ea mi-a postat o poveste si o clipã de bucurie trãitã cu o sticlã de apã în mânã. O sticlã care avea doar douã guri de apã în ea. Dar înainte de a o atinge eu, a atins-o Doru Octavian Dumitru. Si a bãut în timpul spectacolului, timp de douã ore, din ea. Desi ieri, îmi propusesem sã pãstrez clipele de tainã, nearãtate, n-am putut pãstra momentul acela. Or fi aproape douã luni, de când nu am postat nimic. În clip spuneam la final -vã iubesc- si am considerat cã trebuia sã ajungã mesajul la cei pe care îi iubesc: toti cei pe care îi vãd sau nu-i vãd, dar nu le pot rãspunde în niciun fel. O fac rar, când simt si pot, acolo, pe Facebook. Dar astãzi, mi-a apãrut sub povestea mea, pe telefon, un rãspuns, parcã, la frãmântãrile mele. Floarea asta siclam, culoarea ce a avut întotdeauna pentru mine acelasi efect ca al spanacului pentru Popeye Marinarul, m-a strâns în lumea ei. Privind-o, m-am vãzut pe mine. Am mai fost odatã asa, o floare ce voia sã trãiascã cu orice chip, într-o lume haios de frumoasã. Am scris aceste douã cuvinte, parcã nu de la mine. Nu prea sunt ale mele. Mã alint în gânduri si spun: ce-ar fi sã fi preluat vineri, 30 august, ceva din bucuria marelui actor de comedie DOD, când am spus, bând prima gurã de apã, cã bucuria vreau sã o iau de la el? Astãzi adaug trei cuvinte lângã bucurie: de a trãi. De asta am nevoie si de asta vreau sã fiu floare. Am mai povestit pe foaia asta de ziar, nu demult, cum am plecat la un drum cu o singurã margaretã, cu codita cât un deget, aproape trecutã, si când am ajuns în fata celei ce este o legendã de aur a României, Maica Veronica, am spus: v-am adus o floare ofilitã, ca si mine! Atunci a fost o mare minune cu mine, de ce n-ar fi si astãzi, mã întreb, o minune, ca dupã ce am bãut gura de apã, din sticla atinsã de atâtea ori cu gura de actor, sã fi venit în mine o bucurie de a trãi, cum îmi doresc?

„Dã-mi si mie o gurã de apã dacã ai la tine!”

FLOAREA SUFLETULUI…Dacã nu as fi postat povestea pe Facebook, nu as fi gãsit postarea lui Doru Octavian Dumitru sub ea. Ciudãtenia asta, floarea din asfalt, preferata mea de-a lungul vietii, pe care o tot cãutam în copilãrie pe strãzi lãturalnice ale Vasluiului de altãdatã, cu strãzi pietruite, între care cresteau astfel de flori, îmi aduce o teribilã poftã de viatã. Asa cã, o sã deschid o fereastrã prin care am sã bag mâna sã-mi scot din floarea sufletului toate petalele pãtate de griul ce a pãtruns în mine din neatentie. Nu spun cã ceilalti oameni nu au rãni, dar rana mea a prins rãdãcini ce m-au tinut legatã de o stâncã. Vreau sã vin la voi. Geamul de sticlã ce ne desparte, trebuie dãrâmat. Când rãnile se vindecã si bubele se sparg, vine bucuria. Prin asfaltul crãpat, la floare ajunge gura de apã de care are nevoie ca sã trãiascã. Eu cred cã e vorba de puterea regeratoare a altruismului si iubirii frãtesti dintre oameni si flori, dintre flori sI flori, dintre oameni si oameni. Dã, Doamne, ca gura de apã de care are nevoie cel muribund sã vinã întotdeauna la timp! Dã, Doamne!

P.S. Eu am acasã, ascunsã bine, sticla lui Doru Octavian Dumitru. Când o sã vinã iar la Vaslui, o sã mã duc sã-i spun, asemenea florii lui din asfalt: „Dã-mi si mie o gurã de apã, dacã ai la tine!”. Mai am nevoie!