32 de ani de la moartea poetului Ioan Alexandru Anghelus

AMINTIRI…”Eu nu l-am vãzut niciodatã trist pe acest om; era atât de îndrãgostit de poezie si de viata din acest orãsel, atât de informat, de sincer si de pregãtit sã dãruiascã celorlalti tot ce stia, încât îl puteai asculta cu orele si nici sã nu simti cã timpul trece!”, povestea bibliotecarul Constantin Donose, unul dintre prietenii poetului. Pe 19 iulie 2018 s-au împlinit 32 de ani, de când Ioan Alexandru Anghelus s-a atins din viatã, iar husenii, mãcar unii dintre ei, si-au amintit de aceastã zi tristã, “Poetul Husului”, cum multã vreme a fost numit, s-a stins pe un pat de spital.

„Nuntile focului” (1971), “Ambrozie si nectar” (în colaborare cu A.D. Tudosie, 1978), “Jurnal de idei”, “Drumul cuvântului” (1980), “Pânda de searã” (1983), “Cumpãrãtorul de bufnite” (1985) sau “Cai de lut” (postum, 1992) – acestea sunt cãrtile care au rãmas mãrturie peste timp, pentru harul cuvântului cu care a fost înzestrat Ioan Alexandru Anghelus. „El nu era pe potriva timpului. Gândea liber si nu se supunea dogmelor atotstãpânitoare. Avea propria mãsurã a lucrurilor, ivite din reflectia neostoitã, hrãnitã din întinsele lecturi ale unei fiinte însetate de cunoastere”, nota scriitorul si jurnalistul Grigore Ilisei, într-un articol publicat în 2006, la comemorarea a 20 de ani de la moartea poetului.

Anghelus, „un cãutãtor al pãsunilor curãtiei morale”!

„Era un vorbitor de vocatie si har, un hermeneut adânc, dar zicerea sa avea limpezimea ce-o fãcea pãtrunzãtoare si pentru cel simplu si cel complex si pentru cel stiutor si cel nestiutor. Continua traditia dascãlilor exemplari din galeriile vestitelor licee ale României de dinainte de comunism. Ilustra la fel de bine si pe cãrturarul rafinat, pe care-l întâlneai în acele timpuri nu doar la Bucuresti, Iasi sau Cluj, ci si la Fãlticeni, Bârlad, Tecuci Roman, Brãila, Muscel, Botosani, Dorohoi, Sighisoara. Centralismul cel ucigãtor de valori spirituale în tot cuprinsul românesc, ce dãduse peste margini în socialism, îl condamnase pe el, ca si pe atîtia intelectuali trãitori în provincie, la o existentã anonimã. Ion Alexandru Anghelus, munteanul de lângã Bucuresti, statornicit prin jocul întâmplãrii la Husi, se bãtea cu acest malaxor. Citea aproape tot, era la curent cu ce se petrecea important nu numai în cultura României, dar si în cea universalã. Dãruia cunostintele sale vaste elevilor si izbutise sã teasã (împreunã cu Teodor Codreanu) un climat spiritual elevat în Husi, din care au iesit si câtiva scriitori. Scria si rostea poezie cu o plãcere de bard din Evul de Mijloc, socotindu-se <<…poetul cailor, un vechi cãutãtor de pãsuni>>. O viatã întregã, una curmatã dureros de devreme, Ion Alexandru Anghelus a cãutat si a gãsit, pentru sine si pentru altii, pãsunile curãtiei morale”, scria Grigore Ilisei.