* Alături de neurochirurgul dr. Corneliu Marinescu (FOTO 4), în timpul operaţiei de extirpare a unei tumori de mari dimensiuni * Pacienta nu mai sângerează şi a intrat în faza de recuperare * „Dacă ar fi venit la medic acum 20 de ani, ar fi fost mult mai simplu, dar a preferat să trăiască cu tumoarea pe cap”, spune doctorul * Sala de operaţii – camera în care timpul se opreşte *
Marţi, 19 iulie, puţin după ora 10. Pentru cei mai mulţi dintre noi e o dimineaţă obişnuită, caniculară, şi o oră la care încă încercăm să ne scuturăm de grijile zilei de ieri ca să păşim cât putem de senini în cea de astăzi. Pentru chirurgi, însă, e momentul să mai salveze o viaţă, la fel cum au făcut-o şi în nopţile şi zilele trecute.
Neurochirurgul dr. Corneliu Marinescu este în cabinetul său din secţie. Studiază câteva cazuri şi vorbeşte cu asistentele. Se pregăteşte să intre „la sală”, cum se spune în limbajul specific al spitalului.
Astăzi, îmbrăcat în hainele albe ale personalului medical, voi păşi alături de medic într-unul dintre „atelierele” fabricii de reparat oameni: blocul operator al Spitalului Clinic de Urgenţă „Sfântul Apostol Andrei” Galaţi.
Rezumatul cazului. Pacienta a venit târziu
Nu e vreo urgenţă aici, ne explică medicul. E cazul unei femei trecute de 70 de ani, care în ultimii 20 a trăit cu o tumoare la nivelul scalpului. Excrescenţa a crescut şi a tot crescut până a căpătat dimensiunile unui pumn de copil.
„Modul în care pacienta a ajuns la noi nu e cel mai potrivit, din punctul meu de vedere. Trăieşte cu această tumoare de foarte mulţi ani. A venit la Urgenţe spunând că a căzut şi s-a lovit la cap. Lovitura a afectat tumoarea care a început să sângereze”.
„Nu s-a prezentat imediat după eveniment, ci la 10 zile distanţă, pentru că nu reuşea să oprească sângerarea. Dacă ar fi venit acum 20 de ani, problema s-ar fi putut rezolva în regim ambulatoriu, cu o anestezie locală cu xilină şi o intervenţie minoră”.
„Acum, trebuie să o operăm sub anestezie generală şi să o spitalizăm post-operatoriu. Dacă n-am opera, tumoarea va tot sângera, iar acest fapt i-ar pune femeii viaţa în pericol”, ne spune dr. Corneliu Marinescu.
Intrăm în sală!
Mă las condus de medic, până ajungem la sala de operaţii rezervată. Coridorul – doar faianţă albă. Un mic hol separă culoarul principal de sala în care se va opera.
Pacienta este deja pe masă. În jur, 4 asistente medicale, iar la căpătâiul femeii, medicul anestezist şi un medic rezident. Odată intrat neurochirurgul, după o scurtă discuţie, anestezistul îşi începe treaba, iar pacienta trece imediat în lumea viselor. Va dormi până la finalizarea procedurii.
Cer şi accept indicaţii înainte să mă mişc în jurul mesei. Mi-e teamă să nu încurc, să nu stau în calea cuiva, să nu orbesc pe cineva cu blitz-ul aparatului de fotografiat.
„Din păcate, pacienta noastră are şi boli asociate. E supraponderală, are diabet (care predispune la infecţii) şi probleme cardiace. E normal să suporte mai greu o intervenţie, mai ales pe căldurile astea”, îmi spune neurochirurgul, în timp ce se pregăteşte să opereze.
Se uită în jur, verifică şi detensionează atmosfera. Eu am intrat într-o lume care mi-e complet străină şi de care, sincer, mă cam tem. Medicul neurochirurg e în mediul său: aici face ceea ce ştie cel mai bine – operează caz după caz, de ani de zile.
În mijlocul operaţiei, timpul s-a oprit
Tumora de pe scalpul femeii e atât de mare, încât până şi personalul medical se miră. „Cum o fi putut să stea aşa, atât de mult timp?”.
Medicul trece într-o sală alăturată şi se întoarce îmbrăcat cu ceea ce americanii numesc „scrubs” – hainele pe care le poartă medicii şi asistentele, în timpul operaţiei.
Pacienta este repoziţionată pe masă – lucru nu tocmai uşor, dat fiind că e supraponderală. Apoi medicul curăţă zona ce urmează să fie incizată şi ajută la aşezarea „câmpurilor” – bucăţi de material steril care nu lasă la vedere decât zona afectată.
„Acum, pacientul devine anatomie”, ne spune dr. Marinescu. „E încă om, bineînţeles, dar toate s-au mutat undeva, în subconştient”.
Începe extirparea tumorii. Pe fundal, o melodie lină pe care n-o recunosc. Medicul mai fredonează din când în când câteva acorduri. Apar pensele, bisturiul, aspiratorul chirurgical care absoarbe sângele şi celelalte secreţii din zonele tăiate. O tavă plină de instrumente.
Ştiu că vom fi aici cam o oră şi jumătate. Dar timpul din afara sălii de operaţie nu mai există. Totul se măsoară aici în ceea ce trebuie făcut, cu calm şi precizie.
Observ cum se taie, cum se cauterizează şi cum – încetul cu încetul – tumoarea este desprinsă de capul femeii. Uneori pielea pacientei produce câte un scurt zgomot, ciudat pentru cei care n-au mai asistat niciodată la aşa ceva.
Instrumentele sterile trec, pe rând, din mâna asistentei în cea a medicului. Neurochirurgul continuă îndepărtarea ţesutului, iar una dintre asistente foloseşte cu mâini experimentate aspiratorul.
Nu se mai vorbeşte decât despre următorul pas. Doar medicul mai fredonează melodia de fundal, din când în când. În cele din urmă, tumoarea este îndepărtată. Va merge la laborator, pentru a se vedea dacă este sau malignă.
„Probabilitatea să fie lipom este mai mare, dar nu prea arată ca şi cum ar fi, poate şi din pricina loviturii. Poate fi orice. În timp, chiar şi o tumoare benignă poate deveni malignă, deci canceroasă, letală”, ne explică dr. Marinescu.
Închiderea rănii şi revenirea din abisul anesteziei
Începe închiderea rănii. Marginile sunt cusute la loc cu aţă chirurgicală şi cu un ac curbat. „Astăzi n-am făcut o operaţie de prea mare complexitate. N-am ajuns în labirintul creierului. La câteva zile, vom vedea dacă pacienta va avea nevoie şi de ajutorul colegilor de la Chirurgie Plastică”, spune medicul.
La finalizarea procedurilor chirurgicale, anesteziştii trezesc pacienta şi o pregătesc pentru transportul spre secţia de Reanimare.
Înapoi în cabinetul medicului. „Mâine, hernie de disc!”
Dr. Marinescu îşi schimbă hainele în care a operat şi întocmeşte raportul post-operator.
„Când eram la început de carieră, îmi plăcea să fac presupuneri. Acum pot să spun că pacienta se va reface când vrea Dumnezeu. La acest capitol, avem o legătură foarte bună cu EL. O văd diseară la contravizită, mâine dimineaţă şi tot aşa. Mă interesează acum să primească tot ce îi trebuie”.
„Dacă dă semne de infecţie, îi adăugăm un antibiotic în tratament. Dacă glicemia nu se stabilizează, colaborăm cu colegii de la diabet, iar dacă are probleme cardiace, cu cei de la secţia de Cardiologie ş.a.m.d.”.
„Slujim pacientul, dar nu hotărâm noi când se reface. În principiu, ar dura cam 10 zile. Bine ar fi fost să vină de la început, n-am mai fi ajuns la operaţie de azi, care de altfel a decurs bine”, spune dr. Marinescu.
Telefonul doctorului sună încontinuu. Mâinile care până acum câteva minute au tăiat răul din trupul unei femei se aşează puţin pe birou, apoi încep să răsfoiască fişe medicale şi investigaţii de diverse feluri.
„Astăzi, singura operaţie. Mâine, o hernie de disc”, ne spune medicul, deja refăcut după intervenţia de o oră şi jumătate şi interesat de alte şi alte cazuri.
Fără asistente nu există chirurgie
La finele intervenţiei, am vorbit, preţ de câteva minute, cu asistentele care l-au secondat pe dr. Marinescu. Una dintre ele, doamna Puşa, ne spune că lucrează aici, 8 ore pe zi, de 5 ani. Rămâne peste program ori de câte ori trebuie. Uneori ia stresul din sală şi acasă şi se mai descarcă pe cei apropiaţi.
Operaţia de astăzi i s-a părut plăcută – a fost ceva nou. A stat în operaţie şi mai mult de 7 ore. Există şi aspecte mai puţin motivante? Da, salariul.
Doamna Mariana ne spune că lucrează aici ca asistent din 1980. A fost 10 ani director de îngrijiri la spital, iar acum a revenit în sala de operaţii. I-au plăcut ambele slujbe.
