Dupã 45 de ani de închisoare un român are curajul sã spunã:
OSTASUL Este greu de crezut cã cineva, dupã ce îndurã într-o tarã orori pe care doar cãrtile de istorie sau memoria supravietuitorilor le-ar putea reda în detalii atât de dureroase, ar mai putea iubi România, locul în care a fost condamnat de comunisti la 45 de ani de închisoare, locul în care a îndurat 10 ani prin lagãre, iar apoi, la eliberare, a fost stigmatizat si respins, chiar si de propria familie! Numai cã un om precum colonelul Lucian Petrescu, cel care a îndurat toate acestea, ajungând astãzi la venerabila vârstã de 93 de ani, stie cã frustrãrile, oricât de justificate ar fi, aduc în timp doar tristete, dacã te hrãnesti cu ele si dacã refuzi sã accepti mersul destinului. Cu întelepciunea ofiterului cãlit în lupte adevãrate, cu blândetea si rafinamentul unui orator desãvârsit, Lucian Petrescu îsi deapãnã adesea amintirile în fata celor care vor sã ajungã mãcar cu gândul într-o epocã a cruzimii umane. Nimic din emotia sa nu îndeamnã la revoltã, ci din contrã: “Eu iubesc aceastã tarã și îmi pasã de ea. Când te formezi ca ostas adevãrat, renunti la egoismul de a fi tu, doar tu, important în lume”
Lucian Petreascu nu s-a supãrat pe tara în care conducãtorii acelor vremuri (1947) au decis ca, alãturi de alti 104 ofiteri si subofiteri, sã îI bage în cele mai cumplite temnite, întrucât fusese acuzat cã salvase niste partizani, care luptau contra regimului comunist. Infractiunea suna bombastic si, spune el, fãrã temei real: “Sabotaj contra Armatei Populare”. “Am făcut zece ani şi 45 de zile de închisoare. M-au ţinut înfometat, 14 zile nu mi-au dat mâncare. M-au ţinut la Uranus, acolo, la închisoare, un an într-o celulă de tip fântână în care era depozitată muniţia. M-a condamnat criminalul de război, generalul Alexandru Petrescu, fost director general al penitenciarelor. Mie mi-a dat 45 de ani. Am executat zece ani şi 45 de zile, dintre care cinci ani la Canal. Am crezut tot timpul în Dumnezeu. Noroc că am găsit şi o brigadă numai de preoţi, care au avut grijă să nu ne pierdem credinţa, să avem singura nădejde în Dumnezeu. Aşa am putut scăpa, aşa mă vedeţi dumneavoastră la ora asta. Nu mai este niciunul. Toţi au murit. Timp de zece ani am trãit în cele mai cumplite chinuri, în toate coloniile canalului, Poarta Albã, Culmea, Peninsula sau Capul Midia. Am cioplit în piatrã, am sãpat, am încãrcat vagoane. Fãrã hranã zile întregi si tânjind ore în sir dupã o canã cu apã. Nu mã mai doare sã povestesc, cred cã mi-am vindecat mintea de toate durerile de atunci. Sufletul însã, uneori, în singurãtatea lui, mai plânge. Mã trezesc noaptea din somn si parcã-mi vãd camarazii murind lângã mine, de foame, de bãtaie, de ger, de tot ceea ce iadul, cât e el de iad, nu poate cuprinde. Dar sã stiti cã nu simt urã, ci milã. O milã nesfârsitã pentru atâtea suflete nevinovate, peste care unii puteau trece atunci cu bocancii si la propriu si la figurat”, povesteste Lucian Petrescu, ducând o mâna slãbitã, dar fermã, în dreptul inimii.
“Libertatea este cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a dat omului. Alături de raţiune”!
“Am fost la Mărgineni, la Văcăreşti, câteva zile la Jilava şi, cele mai dificile, 25 de zile la Capu Midia, unde era comandant colonelul Borcea, care avea patru mii şi ceva de lei pensie, auzisem. Stiţi câţi au murit în noaptea când treceam din ’52 în ’53?! 280! I-au pus pe stive, aşa, ca pe lemne, şi, când i s-a dat raportul, a întrebat: <<Numai atâţia au murit?>> Era atâta cruzime în acel om! Nici nu ştiţi ce a fost pe Canal, pe acest drum fără pulbere. Este un canal blestemat. Sunt multe de spus… Cel mai greu a fost iarna pe Canal. Uitaţi-vă, degerăturile sunt şi acum, le vedeţi?”, spune colonelul, întinzând mâinile. “Eu am ieşit din închisoare şi am primit 200 de lei după zece ani”. Întrebat despre momentul eliberãrii, Lucian Petrescu nu îsi lumineazã chipul mai mult. În povestea vietii sale, eliberarea din ocnele comuniste a venit cu multã dezamãgire: “Stiti ce a însemnat ziua eliberãrii? M-au condus 2.000 de detinuti pânã la sârme. Se uitau la mine ca la un câine hãituit. Am trãit clipe foarte grele, imediat dupã eliberare, aproape la fel de grele ca în colonii. M-am trezit singur, într-o lume plinã de strãini. Prietenii si chiar rudele se fereau de mine. Eram doar un condamnat pentru ei. Ştiţi ce, dorul de libertate nu piere niciodată. Libertatea este cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a dat omului. Alături de raţiune. Când am ajuns în libertate, abia atunci durerea a cãpãtat proportii. În închisoare, ea amortise deja. Eram pur şi simplu stigmatizat din toate punctele de vedere şi numai pentru că n-am renunţat la faptul că trebuie neapărat să ies din închisoare, să birui. Am ieşit şi ce am găsit în noua societate? Toţi m-au împins de la unul la altul, chiar şi familia m-a respins, până am ajuns la o mătuşă, care avea 125 de lei pe lună, n-aveam ce mânca. Şi atunci m-am dus şi am tăiat lemne la vecini, în dreapta şi-n stânga, de puteam să-mi câştig mâncarea. Am intrat în minerit, am lucrat doi ani în mină, în subteran, la minele de sulf de lângă Slănic Prahova. De acolo, am plecat, n-am mai putut, căpătasem reumatism la picioare şi, printr-o cunoştinţă, am ajuns la Ministerul Agriculturii, care m-a trimis la Iaşi şi de acolo m-au repartizat la o gospodărie agricolă de stat de la Vereşti, unde am stat şapte ani, după care am trecut la Huşi, unde am stat 18 ani şi m-am pensionat. Ca ofiţer, cred că aveam trei mii şi ceva pe lună, în minerit am câştigat 900 de lei pe lună, iar aici mi-au dat, la început, tot 900, apoi 1.100, până la pensie, care, acum, este de 1.425 de lei. Trãiesc, împreunã cu sotia mea, modest. Dar sunt împãcat cu mine si cu viata în sine. Eu iubesc aceastã tarã si îmi pasã de ea. Când te formezi ca ostas adevãrat, renunti la egoismul de a fi tu, doar tu, important în lume. Si stii cã tara este mult mai importantã decât viata ta”, spune, cu emotie, Lucian Petrescu.