REACTIE…Senatorul ALDE de Vaslui, Ion Hadârcã, a avut o reactie interesantã în Parlamentul României, în urmã cu câteva zile, lansând o temã de dezbatere legatã de problematica românilor din Basarabia. Iatã declaratia politicã a acestui parlamentar vasluian: „Este de salutat faptul cã, adaptând legislatia nationalã la noile provocãri ce tin de fenomenul migratiei, statul român se îngrijeste de cetãtenii sãi plecati din diferite motive în alte tãri si pe alte continente. În calitatea noastrã de legislatori, suntem datori si obligati de mandatul acordat de alegãtori sã procedãm astfel, cu atât mai mult cu cât România, conform ultimelor estimãri, este una dintre tãrile cu cele mai înalte cote ale emigratiei. Unul dintre obiectivele noastre primordiale rezidã în asumarea unor mãsuri de diminuare severã, dacã nu chiar de stopare a devastantului fenomen de depopulare a tãrii, desi principiul liberei circulatii si tempourile globalizãrii nu lasã loc de optimism. Este un subiect cu atât mai actual, dacã e sã-l raportãm la cauzele si impactul Brexit-ului sau la frãmântãrile, crizele din Spania si Ucraina. Preocuparea statului român ar trebui sã aibã caracteristica urgentei, dacã tinem cont si de prognozele deosebit de alarmante ale ONU referitoare la situatia demograficã a tãrii noastre calculate cãtre orizontul anului 2050. Am citit cu multã atentie cuprinsul Legii pentru completarea si modificarea Legii nr.299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni si tin sã formulez douã observatii de principiu asupra continutului ei. Prima observatie este cã atunci când legiferãm acordarea ajutorului comunitãtilor românesti apãrute în ultimii 27 de ani în tãrile continentului european, dar si de pe alte continente, acesta ar trebui sã fie si suficient de motivat, dar si bine echilibrat, tinând cont de scopul final al acestor politici. Pânã la urmã, ce vrem sã realizãm cu acest ajutor? Vrem sã-i ajutãm pe românii care au plecat din tarã sã depãseascã noile conditii si sã se acomodeze cu noua lor patrie fãrã sã-si uite tara? Vrem sã se integreze mai usor si vrem sã le alinãm dorul de casa lor, România? Vrem sã investim pentru i-a determina pe cîti mai multi dintre ei ca sã se întoarcã în tarã, la matca lor? Deci, cum anume dorim noi „sã crestem România”? Citim în sectiunea care motiveazã necesitatea prezentului act normativ aflat în dezbatere cã „statul român este implicat activ în pãstrarea, afirmarea si promovarea identitãtii etnice, culturale si religioase a românilor de pretutindeni”. Prea bine, dar în mãsurile-cadru propuse spre adoptare gãsim prea putine prevederi care sã creeze mecanisme concrete menite sã lucreze pentru a întoarce acasã acesti români si pentru a-i determina pe altii sã rãmânã în tarã. Riscãm sã cãdem într-un populism ieftin, dacã insistãm sã mergem doar într-un singur sens – cel al ajutorãrii financiare a numeroasei Diaspore (de circa 5 mln. de români!) pentru pãstrarea, afirmarea si promovarea identitãtii etnice, culturale si religioase. O asemenea politicã de stat si un asemenea ajutor trebuie sã existe neapãrat. Dar, în mãsura în care si politica, si ajutorul sunt echilibrate de o altã politicã – una pragmaticã si deosebit de importantã ca strategie, gânditã sã cuprindã crearea unei sustineri financiare motivate, îndreptate spre alte mãsuri-cadru eficiente de întoarcere acasã a românilor plecati peste hotare în cãutare de o pâine mai bunã. Deoarece bogãtia supremã a tãrii noastre sunt cetãtenii ei si aceastã valoare supremã trebuie pãstratã, sustinutã, iar nu risipitã pe aiurea. A doua observatie tine de locul meu de origine – Republica Moldova. Conform datelor ultimului recensãmânt, 80 la sutã din populatia republicii sunt etnici moldoveni-români. În Legea nr.299/2007 privind românii de pretutindeni actualizatã acum, dar si în alte acte normative, românii din Republica Moldova sunt considerati la categoria „românilor de pretutindeni”, lucru care ni se pare cu totul nefiresc si impropriu. Or, românii din istorica Basarabie, actuala Republicã Moldova, nu au venit de pe undeva ca sã se aciuieze în pretutindeni. Ei au locuit acolo de veacuri, au fost si sunt români precum fratii lor din România. Considerãm cã a venit vremea ca România sã aprecieze corect românii din Republica Moldova si sã nu-i aprecieze ca „români de pretutindeni”, pentru a schimba în bine iadul deznationalizãrii adus în casele lor de cãtre imperiul tarist si imperialismul sovietic. În raport cu românii din Republica Moldova, mai ales în contextul sãrbãtoririi Centenarului Unirii, România trebuie sã aibã si o politicã mult mai aproape de nevoile lor, de specificul lor, în care un loc aparte sã fie politica reintegrãrii nationale, atât la nivel de comunitate, cât si la nivel de cetãtean. Evident, pânã la desãvârsirea idealului national al Reîntregirii. Altfel spus, comunitatea de români din Republica Moldova, în definitiv, trebuie sã revinã în Casa cea Mare a României reunite. În fine, credem cã gestionarea politicilor României raportate la românii din Republica Moldova are nevoie de o institutie aparte. La început am putea sã prevedem crearea unei structuri speciale în cadrul Ministerului de Externe pentru ca în viitorul apropiat aceasta sã fie dezvoltatã într-un Minister al Reîntregirii Neamului Românesc”.
