Anl[äßlich] einer Besichtungsfahrt an der Ostfront
Dan Ravaru
Acestea erau împrejurãrile în care noul guvern condus de Ion Gigurtu, pe 4 iulie, îsi declarã programul: „pe planul extern, Guvernul întelege sã ducã o politicã de integrare sincerã în sistemul creat de Axa Berlin-Roma, continuând, astfel, si aceasta nu numai ca o expresie de realism politic, ci si ca o consecintã logicã a conceptiilor politice si ideologice ale membrilor sãi, interpreti exacti ai sentimentelor natiunii”. Mihail Manoilescu, ministru de Externe în acest guvern si pe care îl vom cita mereu, comenteazã cã oricât ar putea cineva astãzi sã condamne o asemenea declaratie, ea era perfect oportunã si „dacã ar ajunge sã fiu din nou în aceeasi situatie, as repeta-o”. În adevãr, dupã atâtia ani de ostilitate a conducãtorilor politici ai României fatã de Germania, trebuia fortatã o deschidere cu mijloace mai impresionante si, în aceastã privintã, la nimic nu erau nemtii mai sensibili decât la actele de simpatie ideologicã. Dacã raportãm acest program la situatia de pe atunci, putem întelege atât realismul, dar si iluziile pe care si le-au fãcut românii în momentul respectiv. La acest program se adaugã notele regelui care, exprimându-si încrederea în conducãtorul Germaniei, este de acord cu deschiderea unor tratative privind problemele teritorile cu Ungaria si Bulgaria. De asemenea, are în vedere respectarea dreptãtii nationale si accentueazã asupra faptului cã nu pot fi acceptate solutii care ar fi contrarii principiului etnic. Pentru a pãstra acest principiu, regele considerã cã ar fi de dorit un vast reciproc schimb de populatii, care s-ar executa planficat si sistematic într-un anumit timp. Considerentele regelui si nu numai ale sale privind schimburile de populatie erau valabile teoretic , dar imposibil de pus în practicã, mai ales în Transilvania. Aici, cea mai mare parte a populatiei de origine maghiarã, secuii, era situatã pe linia Carpatilor orientali spre Moldova si ar fi fost imposibil sã fie strãmutatã de-a lungul granitei maghiare. Platforma schimbului de populatie în alte conditii ar fi oferit avantajele si era acceptat de Iorga, acesta afirmând: „dacã voiti sã tratati o mie de ani, atunci porniti pe baza ideii schimbului de populatii”. Ironia este tãioasã si evidentã. În paralel, reamintim cã a avut loc criza basarabeanã, iar Uniunea Sovieticã îsi întetea provocãrile la adresa României. Acestea sunt împrejurãrile în care are loc un schimb de scrisori, deosebit de interesante între Hitler si regele Carol al II-lea. Germania era într-un punct culminant al agresiunilor sale, ocupase Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda si zdrobise pur si simplu Franta. Având în vedere scrisoarea lui Hitler, Mihail Manoilescu îsi spune: „nu cred cã existã, cel putin în istoria contemporanã, vreun document mai extraordinar decât acesta în care un sef de Stat (Hitler) spune altui sef de Stat (Carol al II-lea) cã tara sa merge spre nimicire, dacã nu urmeazã calea pe care dânsul i-a prescris-o”.
„Când a citit aceastã scrisoare, prima reactie a regelui a fost de nestãpânitã furie”
Concluzia este imperativã si implacabilã, o revizuire nu poate fi evitatã la infinit, iar finalul scrisorii contine amenintarea implicitã, în cazul unui refuz al României, el se va dezinteresa de problemã, ceea ce echivala cu sustinerea bulgarilor si ungurilor. Scrisoarea lui Hitler este datatã 15 iulie 1940, se adreseazã regelui cu Majestatea Voastrã si încheie cu <Al Majestãtii Voastre devotat>. Scrisoarea nu a apãrut decât în lucrarea citatã a lui Mihail Manoilescu („Dictatul de Viena. Memorii”), de aceea vom reda un fragment mai amplu. Iatã ce spune Hitler: „Germania este suficient de puternicã ca sã poatã apãra imediat cu propria sa fortã interesele fatã de orice atac. Eu, însã, nu voi admite ca armata germanã sã fie utilizatã pentru scopuri ce nu stau în niciun raport cu sacrificiile unui rãzboi. Dacã România, Ungaria si Bulgaria socotesc cã nu se pot întelege, atunci, dupã convingerea mea, o asemenea atitudine nu va rãsplãti pe niciunul dintre cele trei state, ci le va pedepsi. În acest caz, nu mã simt chemat ca o asemenea evolutie sã-mi cadã în brate. Situatia militarã a Reichului s-a dezvoltat atât de favorabill încât ne simtim în stare si dacã va fi necesar, desi ar fi, desigur, inegalã ca sacrificii sã putem renunta la livrarea petrolului”. Vedem cã nu mai este vorba despre aluzii, ci de o cerintã directã privind petrolul românesc de care Germania avea mare nevoie. Stim cã au fost situatii în care Germania, desi dispunea de un mare numãr de tancuri, nu a putut actiona în anumite zone din cauza lipsei de combustibil. Sã-l urmãm mai departe pe Manoilescu, martor ocular la multe dintre regretele pe care le prezintã: „când a citit aceastã scrisoare, prima reactie a regelui a fost de nestãpânitã furie. Atâtea generatii de printi si suverani rãscoleau la el mândria personalã si mândria de castã, jignitã adânc de Cezarul parvenit de pe tronul Germaniei”. Initial, Carol nu a vrut sã-i rãspundã lui Hitler si a hotãrât pânã la urmã sã redacteze o lungã scrisoare de rãspuns din care citãm un fragment considerat reprezentantiv: „de aceea sunt hotãrât sã-mi exprim opinia cã orice întelegere politicã care ar trebui sã fie înfãptuitã si care ar putea sã conducã la zdrucinarea situatiei interne în România ar putea sã pericliteze tara mea si ar crea tocmai acea primejdie pe care Excelenta-voastrã vrea sã o înlãture atunci când recomandã României sã realizeze o întelegere cu vecinii noi, Ungaria si Bulgaria. Iatã de ce nu as putea accepta decât asemenea întelegeri si rezolvãri care sã nu ducã la zdruncinarea nu numai unui punct de vedere egocentric românesc, ci si unul european. Mentionez cã unul din mijloacele prin care s-ar putea atenua lovitura pe care ar trebui sã o primeascã poporul român prin anuntarea acestor noi propuneri de sacrificii ar fi acela de reglare a neîntelegerilor amintite mai sus sã se facã voluntar cu toate acele întelegeri ce sunt în perspectivã în estul european si care sunt menite în conceptia statalã a Puterilor Axei sã realizeze un echilibru mai drept si mai mult timp durabil în aceastã parte a lumii”. Tensiunile cresteau de la zi la zi si se cãutau noi si noi solutii. S-a mers între altele la ideea contactelor personale, care ar putea fi mai productive decât scrisorilor. În acest sens, prim-ministrul Gigurtu si ministrul de Externe Mihail Manoilescu vor merge în vizitã la Hitler si la Mussolini. Vizita lui Manoilescu la Hitler este precedatã de o întâlnire cu Ribbentrop, pe care ministrul român îl considerã foarte dur si brutal: „notele mele oficiale vorbesc astfel despre Ribbentrop. Termenii lui erau de o rãcealã înfiorãtoare. N-a avut nici cel mai mic cuvânt de întelegere sau de simpatie pentru situatia noastrã. Ne-a spus cã România Mare s-a format gratie unei întâmplãri si cã ea este constituitã prin nedreptãtirea ungurilor si bulgarilor si cã acestia, cu drept cuvânt, astfel – în momentul în care tratatele de pace de la Trianon si Saint – Germein – sunt inexistente – cer o revizuire”. Întrevederea propriu-zisã cu Hitler nu va aduce nimic bun. La fel se va întâmpla si la întâlnirea cu Mussolini, acesta repetând cerintele lui Hitler, fiind asociat pânã la structurile cu el. Vom reveni mai târziu asupra concluziilor la care s-a ajuns în urma vizitelor.
