LACRIMI SI BUCURIE…Maria-Elisa este, fãrã tãgadã, exemplul tânãrului de care societatea româneascã are nevoie. Inteligentã, ambitioasã, puternicã, pregãtitã sã lupte si sã treacã peste toate prejudecãtile celor din jur pentru a-si clãdi o viatã frumoasã, absolventa Liceului Teoretic „Mihail Kogãlniceanu” Vaslui i-a lãsat pe toti cunoscutii cu gura cãscatã datoritã determinãrii de care a dat dovadã. La doar 17 ani, în clasa a XII-a, a nãscut o fetitã de 4 kg si 150 grame, dar nu a renuntat la scoalã, reusind sã facã fatã cu brio celor douã îndatoriri, de mamã si elevã. A promovat BAC-ul a treia pe judet, cu media 9,96. Pare o performantã greu de atins, mai ales când ai de crescut un copil, însã odatã ce ajungi sã îi cunosti familia, realizezi de unde provine forta tinerei mãmici, de unde si-a încãrcat bateriile. O familie model, care a rãmas unitã în ciuda faptului cã a fost pusã la încercare, pãrintii si copiii sprijinindu-se reciproc cu un devotament cum rar întâlnesti. Dana Pãlimaru, mama Mariei, este o femeie de ispravã, care si-a sustinut fiica încã din primul moment, desi vestea cã va deveni atât de devreme bunicã a picat ca un trãznet. „Mã culcam plângând, mã trezeam plângând, dar venirea pe lume a unui copil este o binecuvântare. Lacrimile mele s-au transformat acum în fericire”, ne-a spus Dana Pãlimaru. Cititi în continuare cuvintele emotionante ale mamei elevei, dar si mesajul cadrelor didactice.
Neputintã, dezamãgire, supãrare si vizite la psiholog, acestea sunt câteva dintre cuvintele care ar putea descrie atmosfera din familia Pãlimaru din Laza, în momentul în care a aflat cã cea mai mare dintre fete, Maria-Elisa, va aduce pe lume un copil, elevã fiind încã. Toate acestea au dispãrut însã în momentul în care viitorii bunici au înteles cã un prunc este o bucurie, dublatã de faptul cã mãmica este suficient de maturã si echilibratã încât sã meargã mai departe, sã lupte pentru un viitor bun. La finalul anului scolar, a demonstrat care îi este valoarea la examenul de bacalaureat. Au trecut peste greutãti împreunã, iar astãzi pãrintii Pãlimaru sunt mândri de toate cele patru fiice ale lor: Maria-Elisa, absolventã de top din judet, Stefania, elevã în clasa a X-a la LMK, Andreea, premiantã în clasa a VI-a la Scoala din Laza, si Antonia, care merge la grãdinitã. Dar cea care le însenineazã zilele este Amelia Nicoleta, prima nepoticã. În momentul de fatã fetita este luatã în plasament familial de cãtre bunicii ei materni, care primesc indemnizatie pentru cresterea copilului, însã din luna august, când Maria- Elisa va împlini 18 ani, Dana Pãlimaru se va întoarce la serviciu, iar fetita va trece în grija mamei sale, care va primi indemnizatia pânã când copilul va împlini 2 ani. „Încã din primul moment mi-am fãcut griji, am crezut cã vor râde colegii de ea, deoarece copiii din ziua de azi sunt rãi. Nu s-a întâmplat asa, au fost foarte drãguti, chiar au avut grijã de ea. A intervenit si doamna dirigintã, prof. Laura Munteanu, care a vorbit cu elevii si care a sprijinit-o în permanentã. A venit si la spital, atunci când a nãscut. Toti profesorii au înteles-o”, a spus Dana Pãlimaru.
„Mã culcam plângând, mã trezeam plângând”
„A trebuit sã trecem peste toate prejudecãtile celor din jur. Noi locuim la sat, iar lumea vorbeste foarte mult. Mã culcam plângând, mã trezeam plângând. Omul în fatã te încurajeazã, dar prin spate spune cu totul altceva. Sotul meu nu a fost atât de afectat, deoarece el nu pune pret pe ce spune lumea, dar eu am trecut mai greu peste acest moment. Am mers inclusiv la psiholog, la câteva sedinte. Acesta, pânã la urmã, mi-a deschis ochii. Mi-a spus cã nasterea unui copil este o binecuvântare, tragic era dacã Maria fãcea alte prostii. Si a avut dreptate, Dumnezeu a vrut ca acest copil sã se nascã. Lacrimile mele s-au transformat acum în fericire”, a mai spus Dana Pãlimaru.
„Ziua mea începea la ora 5.30”
Timp de patru ani, eleva a fãcut naveta din Laza la Vaslui, la liceu, inclusiv în perioada în care a fost însãrcinatã, pânã în ultimul trimestru. Dupã ce a nãscut, responsabilitãtile au crescut si ele, astfel cã o zi obsnuitã din viata ei a devenit una la care doar o eroinã ar putea face fatã. „Ziua mea începea la 5.30, când trebuia sã o hrãnesc pe fetitã si sã colectez laptele necesar pe timpul zilei cu ajutorul unei pompe. Mergeam apoi la scoalã. Mã întorceam acasã la ora 15.00, uneori mai repede. Ajunsã acasã trebuia sã mã ocup de fetitã, sã o hrãnesc, sã o schimb, dar si sã învãt. M-a ajutat foarte mult mama. Când nu fãceam fatã ceream si ajutorul surorilor mele”, ne-a povestit Maria-Elisa. Eleva spune cã a fost norocoasã pentru cã profesorii si colegii au fost alãturi de ea. „Prietenele mele m-au încurajat mereu, mi-au dat sfaturi: <<Ai grijã ce mãnânci!>>, <<Ai grijã ce faci!>>, <<Nu te mai chinui cu temele!>>. De asemenea, doamna dirigintã Laura Munteanu, doamna Alexa Carmen, prof. de Istorie, doamna Bulgaru Mirela, prof. de geografie, si doamna Caliniuc Daniela, prof. de desen, au fost mereu aproape de mine”, a spus Maria-Elisa, care va merge la Facultatea de Istorie din cadrul Universitãtii „Alexandru Ioan Cuza” Iasi, în primã fazã la fãrã frecventã. Visul ei este sã devinã arheolog.
Împreunã cu tatãl copilului
Maria-Elisa are o relatie cu tatãl fetitei, un tânãr de 19 ani, Paul, din Muntenii de Sus. Acesta a învãtat pânã nu demult la Liceul Teoretic „Emil Racovitã”, în prezent fiind elev la Liceul Tehnologic „Ion Mincu” din Vaslui. Tânãra mãmicã a declarat cã familia lui a sprijinit-o financiar în cresterea copilului. „Suntem în relatii bune, dar din diferite motive nu ne putem muta împreunã. Trebuie sã ne mai stabilizãm putin, ulterior vom decide ce vom face”, a mai spus Maria.
Mesajul emotionant al prof. de istorie, Alexa Carmen Cãtãlina
„În LMK s-a întâmplat ca, în 20 de ani, sã am (doar) douã eleve care au rãmas însãrcinate. Despre prima, acum foarte multi ani, doar am auzit sã ar fi fost însãrcinatã, pentru cã în trimestrul al treilea de pe vremea aia nu a mai venit la scoalã, oricum nu era o fidelã a cursurilor, asa cã nu prea am asociat-o cu imaginea unui copil decât vreun an mai târziu, când ne-am întâlnit pe stradã si nu m-am putut decide cine arãta mai grozav- mama sau copilul. Ultima tocmai a terminat clasa a douãsprezecea. Si, ca sã zic asa, a fãcut-o într-un stil de mare campioanã, pentru cã a doua medie pe LMK si a treia pe județ e, în absolut orice context, o performantã. Am urmãrit-o din toamnã cu o atentie pe care am vrut-o cât mai discretã. Mai întâi si-a pus niste bluze mai largi. Apoi niste pulovere care nu îsi propuneau si de aceea nici nu reuseau sã mai ascundã ceva ce devenea tot mai evident. Si-a pãstrat locul din penultima bancã de la geam si obiceiul de a rãspunde doar când e întrebatã si doar la întrebãrile la care întreaga clasã tãcea. Nu a chiulit de la nicio orã. A nãscut în vacantã si a refuzat sã profite de avantajele pe care legislatia le acordã elevelor în aceastã situatie. A dat toate testele, tezele, a venit la recapitulãri. Între timp, avea de prins niste autobuze, de alãptat si îngrijit un copil, de fãcut fatã unor situatii, stãri, incertitudini pentru care nimeni nu a pregãtit-o si despre care a preferat sã nu vorbeascã. Cel putin nu cu noi. Nu cred cã doar din cauza primelor raze ale primãverii ochii i-au devenit parcã mai frumosi si mai expresivi, obrajii mai roz si mai catifelati si zâmbetul mai rafinat . Nu o sã stie niciodatã cât de frumoasã si strãlucitoare a fost lunile astea, pentru asta e nevoie de niste ochi care sã o priveascã din exterior. M-am gândit astãzi cã trebuie sã scriu despre asta pentru cã profesorii mai mereu aud lucruri de felul- mã bucur cã mi-ati fost profesoarã, vã multumesc pentru tot, o sã-mi amintesc mereu cu drag de dumneavostrã, ati fost printre profesoarele mele preferate etc…Când le auzi în timpul scolii le ignori rapid din cauza unei mari suspiciuni de lingusealã enervantã, dar când lucrurile astea se spun la despãrtire, tendinta e sã le cam acorzi ceva credit. Doar cã trebuie sã fii complet rupt de realitate ca sã atribui cuvintele astea unor merite personale. Am convingerea cã si cel mai nesuferit, antisocial, cinic si antipatic profesor are segmentul lui de admiratori. Cred însã cã medalia, mãcar din când în când, trebuie si întoarsã. Atunci când reperele apar din rândul elevilor. Si, ca profesor, sã spui, de exemplu-Maria Elisa, mã bucur foarte mult cã ne-am cunoscut. Cã mi-ai dat ocazia sã vãd cum se ia muntele de chicã si se mutã din loc dacã a avut proasta inspiratie sã se protãpeascã în calea ta. Nu am întrebat si nici nu mai conteazã cum s-a ajuns acolo, dacã s-a întâmplat doar sã fie asa sau ai ales sã fie asa. Fiecare are rãzboiul lui de dus, dar tu ne-ai arãtat, fie si fãrã sã-ti propui, cum se face. M-am bucurat de nota ta de zece cât pentru restul notelor de zece la un loc- si stiu cã restul nu o sã nu se supere cã spun asta- au dovedit cã pot fi extrem de maturi si responsabili si protectori si pentru asta am avut eu o vorbã sã le spun si am spus-o”, i-a scris pe Facebook elevei Alexa Carmen Cãtãlina, prof. de istorie.
