VEDETÃ…Viata din spatele cortinei, amãnunte pe care nimeni nu le-a stiut din viata unui artist nãscut sub semnul foamei, dar si ce pret a plãtit cel mai iubit artist al Moldovei pentru succes, toate în interviul ce urmeazã, cu cea mai titratã cântãreatã, adoptatã de publicul vasluian, Mioara Velicu! Iatã reperele unei confesiuni impresionante, pe care doamna cântecului popular o face astãzi, în exclusivitate, pentru vasluieni. Desi s-a nãscut într-un sat din judetul Galati, consacrarea artisticã s-a petrecut la Vaslui, ceea ce a fãcut ca aproape toatã lumea sã o considere pe Mioara Velicu o vasluiancã autenticã. „Mã mândresc cu asta”, spune cunoscuta cântãreatã. Dar oare reprezentatii judetului i-au arãtat si ei aceleasi sentimente acestei unice si minunate interprete de muzicã popularã?! Nicidecum. Mioara Velicu mãrturiseste cã ani la rând, nimeni nu a chemat-o sã cânte în judetul Vaslui. Câteva prezente sporadice, fãrã anvergurã, au fãcut-o pe Mioara sã se întrebe de ce au ignorat-o decidentii vasluieni, tocmai pe ea, care a fost mereu un ambasador entuziast al acestui judet. „Mi-as fi dorit sã mã întâlnesc mai des cu publicul vasluian. Oamenii din acest judet sunt mereu în inima mea. Pe mine nu m-au chemat la evenimente, desi sunt la 80 de km distantã, dar i-au adus pe altii, care veneau de la sute de kilometri”, a spus cu amãrãciune artista. Publicul din Vaslui, în schimb, a iubit-o si o iubeste enorm, pe cea care e inegalabilã atunci când urcã pe scenã. O multime de oameni cântã cu ea refrenul „Hai, Catrinã si le-aratã” sau „Hai la joc, bãditã”, iar aplauzele duc ecoul unei iubiri de care Mioara Velicu nu trebuie sã se îndoiascã niciodatã. „Cred cã eram cea mai sãracã dintre toti artistii. Eram la început, nu aveam colaborãri, nu mergeam la nunti. Dar într-o zi cineva m-a invitat sã cânt la Dobrina, la un eveniment. Era domnul Porumboiu. Acel moment mi-a schimbat viata”, îsi aminteste cu emotie, Mioara Velicu, care ne povesteste în cuprinsul acestui interviu despre gestul de omenie si apreciere fãcut pentru ea de fostul mare arbitru international, Adrian Porumboiu.
În vârstã de 75 de ani, Mioara Velicu este, fãrã urmã de îndoialã, una din cele mai iubite cântãrete de muzicã popularã din Moldova. Cu o voce dulce, când mângâietoare, când energicã, precum un pârâu de munte, plinã de carismã si har, cu sufletul deschis si cu portul popular, arãtat lumii, într-un fel absolut unic! Asa ar putea fi descrisã Mioara Velicu, vasluianca nãscutã, totusi, în judetul Galati. Când era micutã, se gândea sã se facã educatoare sau balerinã, dar a mers, în cele din urmã la scoala agricolã. Pasiunea sa pentru horã, pentru sârba scoasã din adâncul sufletului si oferitã lumii, a fãcut ca gândurile sale sã zboare tot spre o carierã de artistã. Provine dintr-o familie modestã, cu 8 frati, 3 fete si 5 bãieti. Spune, adesea, zâmbind, cã s-a nãscut „dupã ce Patria noastrã s-a eliberat de sub jugul fascist”. „Mama chiar si la bãtrânete îmi spunea cã mã tine minte doar pe mine cã m-am nãscut pe 1 octombrie. Dupã cum erau vremurile de pe atunci, când a revenit si tata din rãzboi, pe data de 8 octombrie m-au dus în comuna Gohor sã îmi facã certificatul de nastere. Cu toate acestea, desi ai mei declaraserã când m-am nãscut, cei de la Gohor nu mi-au fãcut înregistrarea nici pe data de 1, nici pe data de 8, ci abia pe data de 19 octombrie. Nu mai spun cum erau acele vremuri grele, unde noi mai stim cã era foametea. Vremuri grele …am început sã cânt din burta mamei, cred cã de foame. Mãicuta mea (Dumnezeu s-o ierte!) a dat nastere la 8 copii, doar 4 mai suntem în viatã, restul au plecat la Dumnezeu dar gânditi-vã cã nu a fost asa usor pentru ea, în vreme de rãzboi sã fii însãrcinatã si sã nasti copii. Noi, toti fratii am fost nãscuti cu moase. Era în sat o moasã ce asista mereu la nasteri si avea grijã de toti. Nu ne-am nãscut în spitale, cu doctori, cu asistente medicale, sau prin diverse metode cum sunt cezarienele. Vã imaginati cã am prins vremuri grele, copilãria mea cu foametea de dupã rãzboi, adolescenta cu vremurile comuniste cu Revolutia din ’89 si acum si acest nenorocit de virus Covid ce a fãcut prãpãd în toatã lumea”.
Pandemia a fãcut prãpãd în agenda artistilor, dar Mioara Velicu are deja programatã agenda pentru evenimente din 2022!
„A fost si, dupã cum se vede, încã mai este o pauzã prea mare, departe de publicul drag. Nu am iesit nicãieri, am respectat tot ce s-a spus. Singurul lucru de care mi-a fost fricã a fost acela de a nu mi se întâmpla vreo ceva rãu, iar cei dragi sã nu mã poatã duce pe ultimul drum. Sigur mi-a fost foarte greu, eu fiind obisnuitã sã fiu mereu pe la concerte, spectacole, nunti, prin avion, masinã, tren, maxi-taxi… sã stau în tot acest timp în casã, totusi a fost ca o perioadã de concediu. Ce mi s-a întâmplat acum nu mi s-a întâmplat în toti cei 57 de ani de cântec, ca sã fiu atâta timp cu familia mea, alãturi de fata mea si de nepoata mea. Am fost si încã mai sunt activã tot timpul, multumesc lui Dumnezeu si mã rog sã mã mai tinã în putere, pentru cã sunt un slujitor al cântecului popular unde îmi place sã fiu pe scenã, sã fiu în preajma publicului, sã mã bucur de aplauze si sã dau tot ce am mai bun si mai frumos pentru a vedea publicul fericit. În aceastã perioadã am vorbit la telefon cu cei mai dragi sufletului meu, cu Sofia Vicoveanca, Mirabela Dauer, Fuego, Irina Loghin, Laura Lavric si mai ales cu Elisabeta Turcu. Mã bucur sã îi stiu sãnãtosi, pentru cã la oricare dintre noi le este greu în aceastã perioadã. Tot ce a fost programat pentru anul acesta s-a amânat. Toate nuntile, spectacolele… nu stiu când voi reîncepe activitatea dar o reprogramare am notat deja în agenda mea si este pentru anul 2022. Nu stiu dacã mai trãiesc pânã atunci, dar eu am notat. Acum Dumnezeu cu mila…”, spune Mioara zâmbind.
Catrina, eroina unuia din cântecele-monument al folclorului românesc, a exitat cu adevãrat!
„Îmi plãcea de micã sã cânt, am fost hãrãzitã de Dumnezeu sã am voce. Dacã nu îmi urmam cariera de solist, poate mã fãceam educatoare sau balerinã. Fãceam multe exercitii de balet prin casã, sustineam si multe serbãri la scoalã iar despre scoalã îmi amintesc cã se organizau un fel de caravane, unde ne îngrãmãdeam toti în salã si aproape cã muream de cãldurã dar eram entuziasmati si nerãbdãtori sã ne uitãm la filme….din alea proiectate pe perete, cã nu era pe vremurile mele din copilãrie cu televizoare… nu am sã uit în viata mea când am vizionat primul film si anume Mamelucul. Îmi plãceau filmele indiene dar am început sã cânt cu adevãrat de când eram în clasa a V-a. Îmi amintesc cã eram si creativã, si cumva încercam sã mã adaptez conditiilor de pe atunci. La serbãri de foarte multe ori pot spune cã eu cântam, eu jucam, si ca sã fie si o coregrafie îmbrãcam fetele în rochii de mireasã. Mã duceam în sat si adunam toate rochiile de mireasã si încercam sã transform fetele ca artistele din filmele indiene, asa… îmbrãcate în rochii lungi. Am continuat la Scoala Agricolã din Ghidigeni, dar nu îmi plãcea ideea de deveni inginer agricol, în schimb în anul 1963, am auzit ca la Galati era Rapsodia Dunãrii, si cã erau posturi libere la solisti vocali. Am participat la concurs si ajunsesem sã fim douã soliste pe un post. Pot spune cã mi-am început cu adevãrat cariera la 18 ani, atunci când cei din comisia respectivã nu au vrut sã renunte la mine pentru cã le-a plãcut cum am cântat. Douã soliste pe un singur post impunea si înjumãtãtirea salariului, astfel luam în acea vreme doar 600 lei. Dupã un an, am auzit cã se sustine un concurs la Bârlad pentru ocuparea posturilor de solisti vocali la orchestra Trandafir de la Moldova. Am dat concurs, am intrat cu brio si astfel am devenit colegã cu Gheorghe Nechifor, Ion Conea, Maricica Panã, iar mai târziu cu Maria Stafie, Maria Costioae, Maria Popa. Aici cântam mai mult din repertoriul altor solisti. La un moment dat, dirijorul a impus ca fiecare solist sã vinã cu propriul repertoriu în caz contrar îsi va vedea fiecare de alt drum. Eu fiind interesatã sã îmi continui cariera ca solist, m-am reîntors pe meleagurile natale, unde cu ajutorul mamei mele am adunat cântece de prin împrejurimi. Mi-a fost foarte greu pentru cã nu aveam casetofon ca sã înregistrez muzica, dar aveam ureche muzicalã si retineam linia melodicã. Mama mi-a dat multe cântece, dar si o femeie mai bãtrânã, o femeie sugubeatã pe nume Catrina, prietenã a mamei mele, care stia sã cânte si foarte frumos, ea mi-a dat mai multe melodii si de la ea spre exemplu am melodia „Hora în douã pãrti”. Melodia cu care m-am lansat a fost de fapt „Pãdure cu brazi umbrosi”, melodie cu care am obtinut locul 5 în topul interpretilor de muzicã popularã dupã Maria Ciobanu, Benone Sinulescu, Dolãnescu si Irina Loghin. Dar piesa care mi-a adus cele mai mari satisfactii se intituleazã „Asa-i hora pe la noi”, piesã care o cânt si în ziua de astãzi, împreunã cu publicul… „Hai Catrinã si le-aratã”. Catrina Pavel este femeia aceea sugubeatã care mi-a dat mai multe cântece si pentru cã m-a ajutat, am vrut sã o pun în cântecele mele. Astfel, versurile le-am creat în 1974. Îmi amintesc cã într-o dimineatã era la televizor emisiunea Viata Satului, se transmitea muzicã popularã iar printre ele am vãzut Orchestra de la Iasi, condusã de Marinicã Botea si mi-a plãcut melodia pe care dansau dansatorii. Îmi fãceam griji cã nu puteam sã tin minte melodia, era extraordinar de frumoasã… dar am avut norocul ca sã vezi cã Dumnezeu.. când îti este dat sã fie bine, el te ajutã … norocul cã un bãiat, contrabasist la orchestra lui Marinicã Botea, era fratele violonistului de la noi, Valentin Tudose. L-am rugat pe Valentin sã ia legãtura cu fratele sãu si astfel am obtinut si melodia. El cânta la vioarã, apoi am imprimat melodia. Catrina a devenit astfel cântecul cu care m-am lansat cu adevãrat, un cântec ce a devenit foarte cunoscut peste tot în lume. Ba chiar Petricã Mâtu mã mai mustra din când în când: „Mãi Mioara, te rog eu frumos sã nu mai cânti Catrina cã ai vãzut ce uragan s-a stârnit în America! Acest taifun de la tine a venit, cã tu ai tot trecut peste tot cu Cartina, Catrina!”. Am avut satisfactii mari la Trandafir de la Moldova, orchestra era foarte bunã, dirijorii foarte buni, si noi, solistii la fel”, spune Mioara Velicu.
Gestul salvator fãcut de Adrian Porumboiu, pentru Mioara Velicu, când aceasta îsi începea cu greu cariera muzicalã!
„Bineînteles într-un fel eram una dintre cele mai sãrace soliste de muzicã popularã din tarã, pentru cã nu aveam posibilitate, nu aveam bani, nu cântam la nunti, nu mergeam în colaborari, cã nu eram cunoscutã. Dupã aceea am evoluat, dar tin minte foarte bine, cã un om cu suflet nobil mi-a deschis calea si mi-a purtat noroc cu gestul sãu demn de apreciat. Este vorba despre domnul Porumboiu, care m-a invitat la unul din festivalurile toamnei de la Dobrina. Nu stiu cât de mult mã cunostea el pe mine, dar probabil i-a plãcut foarte mult cum am cântat, a urcat chiar pe scenã cu mine si am cântat împreunã „Mândrã floare trandafir”, iar la momentul plecãrii de la Dobrina desi ne întelesesem la un pret anume, el mi-a dat cu 30 milioane mai mult. De atunci am avut sansa sã îmi pun un ban deoparte, ca sã pot continua cariera si pot spune cã acei bani veniti de la el, au fost bani veniti din sufletul sãu, a fost aprecierea lui fatã de mine si mi-au purtat noroc chiar si în ziua de azi. Tin sã îi multumesc din suflet si îi urez sãnãtate si sã aibã parte numai de bine”, spune cu emotie în glas, Mioara Velicu.
Pasii prin viatã, pânã la onorantul ansamblu „Ciocârlia”
„Mi-am dorit mult sã fiu în Suceava la orchestra Ciprian Porumbescu, dar între timp au venit cu solicitare cei de la Ciocârlia. Ei mi-au verificat dosarul si m-au angajat din 1980 pânã în 1996, când am iesit la pensie. Acea solicitare a fost mai mult o cerere din partea lui Benone Sinulescu si Ileana Sãrãroiu. Mai întâi ei au vorbit cu seful de la orchestrã si cu directorul acesteia apoi m-au adus la Bucuresti. La „Ciocârlia” am avut colegi pe Angela Moldovan, Ion Cristoreanu, Maria Butaciu, Maria Ciobanu, Benone Sinulescu, asadar pot spune cã am avut colegi pe toti monstrii sacri ai folclorului românesc printre care mã numãram si eu ca o novice. Acolo am dus o viatã extraordinar de frumoasã, acolo am fãcut repertoriul, acolo am creat melodiile noi. Benone Sinulescu a fost profesorul meu de când am ajuns la Ciocârlia, el mi-a dat cântece, am cântat duete cu el, am scos CD-uri împreunã. Un om extraordinar de bun. Nu mi-a plãcut niciodatã sã cânt doar un cântec sau sã muncesc cu ideea cã îmi fac treaba, am luat banul si am plecat. Mi-a plãcut sã continui cu mai mult, sã aduc noutãti, cântece noi pentru publicul drag care m-a fãcut ceea ce sunt acum. Când am ajuns la Bucuresti viata mea s-a schimbat, l-am cunoscut si pe sotul meu, Nicolae Martinescu, fost sportiv, campion olimpic si antrenor la lupte greco-romane din cadrul Clubului Sportiv Dinamo. Si el a plecat la Dumnezeu sã îi fie aproape. Am dus o viatã frumoasã, am avut sigurantã si în familie si la serviciu, pentru cã era o seriozitate extraordinarã la Ciocârlia, si am scos, spun eu, cântece frumoase”.
Cei din Chisinãu i-au fãcut Mioarei Velicu un spectacol omagial, în semn de pretuire, iar vasluienii n-au mai chemat-o sã cânte publicului de 13 ani!
„Asa-i hora pe la noi” cântecul cu care îsi începea recitalul cântãreata de muzicã popularã, Mioara Velicu, la Sala Palatului National din Chisinãu, la 6 decembrie 2019. Peste 3 mii de oameni au cântat la unison cu artista si cu totii erau în picioare, aplaudând cu multã bucurie. „Primul meu spectacol la Chisinãu a fost în 1989 unde am cântat alãturi de Benone Sinulescu, Angela Moldovan si Fluierasu Dumitru Zamfira, alãturi de orchestra Lãutarii condusã de maestrul dirijor Nicolae Botgros, cãruia îi multumesc din suflet pentru toate spectacolele la care am cântat cu dumnealui. Nu s-a întâmplat de fiecare datã sã fac spectacole asa cum aveau si ceilalti colegi ai mei. Nu stiu cum sã spun, poate cã nu am fost ajutatã sau solicitatã, ca sã obtin asa spectacole frumoase ca ceilalti. Dar am avut multe duete cu Gabi Dorobantu, cu Fuego, am avut si marea bucurie sã cânt în duet cu Stefan Bãnicã în concertul lui de colinde. Ba chiar mai frumos am fost cuprinsã într-un proiect al Andrei si Mãrutã spectacol intitulat „Traditional”, care s-a desfãsurat atât în tarã cât si peste hotare. Mi-as fi dorit enorm de mult sã cânt si în spectacolele festive din judetul Vaslui, pentru cã eu acolo m-am lansat si vreau sã spun cã în toate interviurile mele spun mereu despre Vaslui si sunt mândrã de acest lucru, dar nu am fost solicitatã aproape deloc sã cânt în spectacole. Sigur cã poate edilii orasului nu mã vor, poate o parte din ei nici nu mã cunosc. Dar publicul meu drag din Vaslui cum sã îl întâlnesc, dacã nu sunt invitatã? Se aduc solisti de prin toate colturile tãrii, iar eu aici la aproape 80 de kilometri sã nu pot veni la Vaslui? Ultima datã în Vaslui am fost prezentã la un spectacol, prin invitatia fãcutã de cei de la Tezaur Folcloric acum 13 ani în urmã. Am mai primit invitatie si din partea lui Lucian Onciu de la Culturã dar nu pentru marele spectacole ce se organizeazã în Vaslui. Oricum, pe data de 6 decembrie am fost solicitatã de cei de la Potcoava de Aur din Chisinau, sã mã duc sã cânt într-un spectacol. Eu m-am dus, am considerat cã este doar un spectacol obisnuit, nu stiam ce mi s-a pregãtit. Pot spune cã din ‘89 si pânã la 6 decembrie 2019 am cântat în nenumãrate spectacole cu maestrul dirijor Botgros, maestrii dirijori Fratii Stefãnet, maestrul dirijor Petre Neamtu, maestrul dirijor Ion Dascãlu, cu toti dirijorii si cu toate orchestrele de la Chisinãu, dar la Potcoava de Aur am cântat cu fratii Advahov si le multumesc tuturor dirijorilor exceptionali si orchestrelor bune. Spectacolul de pe 6 decembrie 2019 însã a fost <<Spectacolul vietii mele>>. Publicul a fost în delir în salã, si nu mint eu, dar puteti vedea videoclipul unde toatã sala a fost în extaz, iar la sfârsit am primit premiul Potcoava de Aur ca o încununare a muncii mele de 57 de ani de cântec, fãrã ca eu sã stiu, si a fost o surprizã exceptionalã. Tin sã le multumesc din suflet celor care au organizat acest adevãrat spectacol. A doua mea familie este publicul, si le multumesc din suflet tuturor cã m-au fãcut ceea ce sunt acum si unde sunt acum, nici sus, nici jos, la mijloc dar bine. Publicului meu drag, atât din tarã cât si de peste hotare, le doresc multã sãnãtate, sã tinã aproape de muzica traditionalã, de muzica adevaratã, de folclorul românesc. Mi-as dori din suflet acum spre încheiere, sã pot cânta mai des pentru publicul din Vaslui. Nu cã nu as avea unde sã cânt sau cã nu am solicitãri, dar mi-ar plãcea enorm ca dupã atâtia ani de zile sã pot reveni si sã cânt în locurile de unde am plecat, de unde m-am lansat si de unde mi-am cules cântecele, majoritatea de la Fanfara de la Valea Mare”.
