spot_img
spot_img
2.4 C
Vaslui
25-dec.-2024

Bucuria Învierii în vremea pandemiei, leac pentru virusul păcătului

- Advertisement -

Credința si mărturisirea starețului de la mănăstirea Alexandru Vlahuță

SPERANȚĂ… Acolo unde s-a născut autorul celui mai faimos „atlas comentat, traversat de o caldă iubire de țară”, intitulat România Pitorească, pe mândrele coline aleTutovei se ridică frumoasa mănăstire de la Alexandru Vlahuță. De sub zidurile ei se vede întreaga Vale a Dragostei sau „Liubana” cum îi spuneau bătrânii și de aici se pare că va veni izbăvirea în lupta cu cumplita pandemie. Starețul mănăstirii, Zaharia Curteanu, ne învață de ce omenirea a dat piept cu virusul păcatului și ce lecție trebuie să învățăm din această încercare. Ca un veritabil exarh al mănăstirilor din Episcopia Hușilor, duhovnicul ascuns între pădurile de la Florești cere mai întâi preoților să se cerceteze pe ei înșiși și apoi să ceară penitența credincioșilor. Un adevăr pe care îl recunosc mai greu capii bisericii, dar pe care starețul de la mănăstirea „Alexandru Vlahuță” și-l însușește. Mai jos veți citi un articol despre iubire, iertare, înviere, dar și despre cum trebuie să interpretăm faptul că am ajuns în momentul în care Dumnezeu ne ceartă. Învățăturile Sfântului Zăvorâtul, pe care părintele ni le destăinuie și ne învață cum să ne comportăm în vremurile pandemiei

Protos Zaharia Curteanu,
Stareț al Mănăstirii „Alexandru Vlahuță”

Învăluită în taină și negrăită bucurie, învierea din morți a Domnului nostru Iisus Hristos, numită și,”Sărbătoarea sărbătorilor”, este momentul de maximă vibrație spirituală din întreaga panoplie de Praznice împărătești cuprinse în calendarul liturgic anual al Bisericii. Întreaga creație se (re)conectează acum la sursa de har și lumină divină, ca o pregustare, chiar și pentru o singură noapte, din sfințenia lui Dumnezeu cel nemărginit, ca preambul al iubirii eterne și al bucuriei mai presus de fire din împărăția lui Dumnezeu, în care vor locui sfinții după învierea de Obște: „Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit.” (Canonul învierii, Cântarea 3, Stihira a II-a). Creștinul practicant după cele aproape 50 de zile ale Postului Mare în care a avut de parcurs un adevărat urcuș duhovnicesc, nevoindu-se în post, rugăciune și alte gesturi expiatorii pe deplin asumate, în noaptea de înviere, devine părtaș unor momente de desfătare duhovnicească, celebrând biruința lui Hristos asupra morții, cântând cu întreaga sa ființă troparul: „Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le”, care devine peste milenii un ecou liturgic izvorât din bucuria femeilor mironosițe și, totodată, o mărturisire de credință transmisă din generație în generație. La miezul nopții, având în mână făclii aprinse din candela de pe sfânta masă, singura sursă de lumină din întreaga biserică, care devine pentru câteva momente simbol al mormântului întunecat în care a fost îngropat Iisus Hristos, slujitorii sfintelor altare îndeamnă credincioșii cu glasul tremurând de emoție și bucurie: „Veniți de luați lumină!„. Cu chipurile radioase și însuflețiți de această chemare, cei prezenți primesc lumină din lumina lui Hristos, iar harul învierii le încălzește întreaga ființă spre trăiri nebănuite ale credinței și iubirii dumnezeiești. Pacea sufletului și veselia duhovnicească domină întreaga atmosferă, fiindcă moartea a fost din nou biruită, iar Raiul își deschide și mai larg porțile. Lumânările aprinse sunt simbolul harului Sfântului Duh, care luminează sufletele izbăvite din bezna morții, al credinței vii și al vieții veșnice.

Învierea în timpul pandemiei va ajunge la creștini pe calea undelor

Sărbătoarea învierii de anul acesta, în mod cu totul excepțional, va avea parte de o desfășurare atipică, prin faptul că, dacă restricțiile impuse de autoritățile statului nu vor suferi modificări ulterioare, slujba va avea loc doar în prezența slujitorilor sfintelor altare, credincioșii fiind nevoiți să rămână la casele lor, evitându-se astfel riscul infectării cu noul Coronavirus. Această situație, prin amploarea ei, paradoxală și greu de înțeles, a produs în rândul clerului multă amărăciune, iar în sufletele bunilor creștini nedumerire, suferință, deznădejde și, pe alocuri, revoltă.

Biserica va fi alături de poporul credincios, încercând, prin transmiterea slujbelor pe calea undelor, sa aducă bucuria Sfintelor Paști în fiecare casă și sa mângâie sufletește pe fiecare credincios al său. În același timp, voluntarii desemnați de comitetele parohiale vor duce vestea învierii și lumina sfântă în locuințele creștinilor, precum odinioară femeile mironosițe vesteau pe ucenicii Domnului, care erau speriați și părăsiți.

Creștinul trăitor, blând și smerit, vede în toate voia lui Dumnezeu și încearcă să dea un înțeles profund duhovnicesc tuturor evenimentelor din viața sa. Astfel, acesta nu se lasă provocat de acțiunile celor care au tendința de a se revolta asupra autorităților, bisericești sau laice, considerându-le vinovate de aceste măsuri, pentru că el poartă în inimă cuvintele Sf. Pavel către Tit: Adu-le aminte să se supună stăpânirilor și dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun. Să nu defaime pe nimeni, să fie pașnici, îngăduitori, arătând blândețe-ntreagă față de toți oamenii. (Tit 3,1-2)

Bisericile vor fi goale doar pe dinăuntru, pentru că în cer se vor auzi rugăciunile noastre

Chiar dacă bisericile vor fi goale pe dinăuntru, iar nouă preoților ne vor lipsi chipurile pline de bucurie și de evlavie ale fiilor noștri duhovnicești, nimic nu ne va putea împiedica, nici măcar distanțarea fizică, să ne rugăm unii pentru alții și să ne exprimăm cu toții, din locuri diferite, dragostea față de Mântuitorul Iisus Hristos, căci „ Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Rom. 8,35). Nimeni nu se va simți singur, avându-L pe Hristos în suflet și pe aproapele său în inimă. Preotul din biserică va simți mai profund acompaniamentul îngerilor în liniștea desăvârșită a altarului, iar sfinții lui Dumnezeu, în siluetele lor sfioase, vor fi mai vii ca niciodată, cântând întreaga noapte alături de cei din strană: „Ziua învierii, să ne luminăm popoare! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință!” (Canonul învierii, Cântarea a I-a, troparul I ).

Învățăturile Sfântului Zăvorâtul ne învață cum să procedăm de Înviere dacă nu putem să ne împărtășim

Credincioșii de acasă, deși îi vor avea alături pe unii dintre cei dragi, vor purta în suflet durerea neparticipării la Slujba învierii ca pe un dor mistuitor de lumina învierii, de bucuria cântărilor pascale și de comuniunea sfântă cu cei de aceeași credință. Mulți vom conștientiza acum cât de important este timpul pentru mântuirea noastră și cât de folositoare sunt Tainele Bisericii pentru sufletul nostru. Dorul după cele sfinte arată că Dumnezeu este prezență vie, Persoanele Sfintei Treimi fiind reale, iar sfintele slujbe ale Bisericii sau rugăciunea personală nu fac altceva decât să ne pună în legătură cu El și cu toți cei bineplăcuți Lui. Referitor la situația de anul acesta, sfântul Teofan Zăvorâtul ne învață cum să trecem mai ușor peste aceste momente:,, dacă nu este posibil să ne împărtășim sau să primim o anumită Taină, putem totuși să ne cufundăm în noi înșine pentru a ne uni cu ceea ce ni s-a oferit deja și care a rămas în noi ca o comoară de neprețuit.” Avem șansa, poate unică, să transformăm comunitățile în care viețuim într-o măreață catedrală: biserica să fie altarul, locuințele noastre să se înmănuncheze într-un imens pronaos spiritual, iar cimitirele, locurile de odihnă ale moșilor și strămoșilor noștri, să devină pentru această noapte naosul tainic al amintirilor și durerilor personale, Hristos fiind sigur prezent, deoarece : Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor. (Mt. 18,20). Apoi, de ce să nu devină fiecare căsuță a noastră o biserică vie, în care murmurul rugăciunii curate și imnul învierii să vibreze la unison în toate inimile, așa cum s-a întâmplat în Egiptul începutului de mileniu II, în timpul unui mare persecutor, califul Al-Hakim (985-1021), care începând cu anul 1005, a interzis creștinilor egipteni timp de nouă ani să intre în bisericile lor, până când, într-o seară, umblând pe străzile orașului, a auzit cum se rugau aceștia în locuințele lor și, plin de uimire, a exclamat: Deschideți din nou bisericile și lăsați creștinii să se roage cum vor ei căci azi am descoperit că, închizându-le biserica din orașele lor, aceasta s-a deschis în fiecare casă!

Și preoții trebuie să se cerceteze pe ei înșiși

POVARĂ…Poate că acum este momentul ca noi toți, clerici sau mireni, să facem o introspecție sinceră în propriul suflet și să căutăm în noi înșine răspunsul sau răspunsurile la motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit această situație nedorită. Întotdeauna, mai ales atunci când este vorba de ceva negativ în viața noastră sau în lume, noi căutăm răspunsul în altă parte, culpabilizând pe cei de aproape sau pe cei de departe, ajungând ca în cele din urmă să descoperim că principalul vinovat de tot răul este Dumnezeu. Analizând situația de acum, oare noi chiar nu avem nimic să ne reproșăm în relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri? Dacă vom avea înțelepciune și vom căuta să înțelegem că totul în lumea aceasta se întâmplă cu voia Celui de Sus, ne vom strădui, după trăirea și râvna fiecăruia, să-L primim anul acesta în inima noastră pe Iisus Hristos cel înviat în contextul creat, respectând condițiile impuse de autorități. Însă, pentru ca suferința de anul acesta să aibă un sens, trebuie să conștientizăm că, în anii ce vor urma, suntem nevoiți să-L căutăm mai profund și mai curați sufletește, în credință și în dragoste. Împlinind voia lui Dumnezeu, întristarea se schimbă în bucurie, suferința vremelnică se preface în fericire, durerea se vindecă, iar angoasa din fața morții se risipește și lasă loc nădejdii de mântuire și a vieții veșnice. Este însă nevoie de credință mărturisitoare, de rugăciune stăruitoare și de pocăință smerită.

Omul credincios vs. omul contemporat

COMPARAȚIE… În primele luni ale acestui an, ca o plagă, a apărut în lume un virus foarte agresiv, necunoscut până acum, numit de specialiști COVID-19, punând în pericol sănătatea omenirii. Existența și răspândirea acestuia la nivel planetar au produs pretutindeni haos si dezechilibre economice, sociale și politice. Lumea întreagă a fost cuprinsă de frică, de suferință și de durere, iar mulți dintre semenii noștri, în urma infectării, și-au găsit sfârșitul. Omul contemporan a fost luat prin surprindere și obligat să trăiască astăzi drama propriei neputințe. Prins în mrejele secularizării, el vede în boală și suferință doar un obstacol în obținerea fericirii efemere și a bunăstării cotidiene. Goana după cele materiale, căutarea obsesivă a plăcerii și ambițiile de mărire si putere, toate acestea l-au depărtat pe omul de azi de Dumnezeu și i-au întunecat rațiunea, nemaifiind astfel capabil să înțeleagă rostul vieții sale pământești, cu încercările și bucuriile ei de zi cu zi. Din acest motiv, el și-a pus încrederea în progresele științifice din toate domeniile, inclusiv cel medical și în sistemele politice care-i garantau un echilibru social. Dar apariția acestui virus care-i schimbă activitatea sa zilnică, veștile înspăimântătoare care circulă pe toate canalele mass-media, panica din sufletele celor apropiați, dar mai ales teama de moarte, toate acestea l-au determinat să conștientizeze limitele științei, neputința politicienilor și a întregii societăți de a-i proteja sănătatea și siguranța zilei de mâine. Panicat și dezamăgit, el caută acum disperat soluții salvatoare, ajungând în cele din urmă fie la compromisuri care-i amăgesc conștiința cu liniștea de-o clipă, fie la întrebări existențiale profunde și la căutarea adevăratului sens al vieții în lumea aceasta. La polul opus, omul credincios realizează că boala, durerea și moartea sunt consecințele unei libertăți greșit întrebuințate și ale păcatului care alterează firea umană, făcându-o fragilă și stricăcioasă. El știe că totul, inclusiv boala, se întâmplă în viața lui prin purtarea de grija a lui Dumnezeu. De aceea, pentru a depăși încercările și neliniștile sale, apelează la Biserică, care-i pune la îndemână Sfintele Taine. Acestea tămăduiesc trupul, dar scopul lor fundamental, ținta lor finală este sfințirea sau desăvârșirea sufletului ( Mitropolitul Antonie al Surojului). Prin urmare, creștinul luptă cel mai mult cu păcatul, boală a sufletului, care este mai gravă decât orice boală trupească, deoarece ne apropie de cea mai înfricoșătoare moarte, cea spirituală, care ne poate despărți de Dumnezeu pentru tot restul existenței noastre.

- Advertisement -
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.