SÃRBÃTOARE… De când este poporul român crestin? Iatã o întrebare care i-a frãmântat si poate îi mai frãmântã încã pe istorici si teologi. Pentru multe alte popoare, stim o datã precisã a crestinãrii si a modului în care s-a petrecut aceasta. De exemplu, la slavii rãsãriteni, cei din marele cnezat al Kievului au primit lumina divinã în 1862 într-un mod poate nu prea corespunzând unor norme morale. La 862 Vladmir si Olga (de fapt, Voloder si Helga erau de origine germanicã) i-au adunat pe marii boeri pe malul Nistrului, i-au împins în apã sã se boteze, iar cei care nu au fost de acord si-au pierdut capul. La români, nu se stie nici vreo datã, nici vreo modalitate. Nu gresim si nu exagerãm cu nimic, dacã afirmãm cã poporul nostru s-a nãscut crestin. Mai întâi, strãmosii geto-daci aveau o religie continând multe puncte comune cu viitorul crestinism: comandamente morale, preoti (ctisti) asemãnãtori cãlugãrilor de mai târziu, o societate disciplinatã si pãtrunsã de religiozitate. A urmat sinteza cu romanii, timp în care elementele crestine au fost tot mai numeroase în nordul Dunãrii, asa cã atunci când putem vorbi de poporul român în secolele V-VI, crestinismul era deja triumfãtor. Avem si o dovadã materialã de atunci, o piatrã de mormânt pe care scrie „sit tibi terra levis” („sã-ti fie tãrâna usoarã”).
Pe parcursul dezvoltãrii rationale, românii au pãstrat traditii strãvechi pe care le-au unit cu normele crestine. Una dintre acestea a fost cultul florilor. În mormintele preistorice de pe teritoriul Daciei s-au gãsit întotdeauna urmele unor ofrande de flori. La strãmosii romani exista, însã, o adevãratã sãrbãtoare închinatã în primul rând trandafirilor. Aceastã sãrbãtoare s-a pãstrat si la români, care au avut dintotdeauna un cult deosebit pentru aceastã floare (triandafiros – trezeci de foi). Romanii au generalizat mai târziu numele sãrbãtorii, care a devenit, astfel, Floralia si care avea loc în mai într-o perioadã a lunii care a coincis mai târziu cu intrarea lui Hristos în Ierusalim, începutul sãptãmânii sfinte care se va încheia cu jertfirea si apoi cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Dupã ce a fãcut mai multe minuni, ultima dintre ele fiind învierea lui Lazãr, Iisus Hristos se pregãteste sã intre în Ierusalim, unde era deja asteptat de adevãrate multimi. Ucenicii sãi voiau ca Iisus Hristos sã pãseascã într-un mod cât mai fastuos pe ulitele Ierusalimului. El nu va fi de acord si va solicita o pregãtire cât mai modestã. „6. Ucenicii s-au dus si au fãcut cum le poruncise Iisus. 7. Au adus mãgãrita si mãgãrusul si au pus hainele peste ei, iar El a sezut deasupra. 8. Cei mai multi din norod îsi asterneau hainele pe drum; altii tãiau ramuri din copaci si le presãrau pe drum. 9. Noroadele care mergeau înaintea lui Iisus si cele ce veneau în urmã strigau: „Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!” (Matei, 21, 6-9).
Ramurile de salcie, considerate ca având între altele si însusirea de a feri casa de duhuri rele
Textul de mai sus este foarte explicit. Modestia lui Hristos este coplesitoare, deja avea un renume, poporul îl considera drept împãrat si urmas al lui David (regele legendar al evreilor). La fel, pe lângã mersul pe mãgar împresioneazã tinuta sa simplã, hainele modeste si mai ales curajul sãu de a veni într-un oras în care, spre deosebire de popor, conducãtorii, farisei saduchei, îl urau. Ei stiau cã învãtãturile lor mincinoase si tirania pe care o executau vor dispare odatã cu victoria crestinismului. Mai remarcãm, însã, un fapt sugestiv. Hristos este primit cu ramuri verzi de palmier sau ale altor arbori. Verdele ramurilor si florile de pe acestea creeazã o atmosferã întru totul sãrbãtoreascã. De aceea a fost firesc pentru crestinii de mai târziu sã reînvie momentul prin procesiuni la care sã foloseascã, în cazul românilor, ramuri de salcie în locul celor de palmier. În felul acesta, s-a creat o legãturã între vechia sãrbãtoare închinatã florilor si vegetatiei în general si intrarea lui Hristos în Ierusalim ilustratã tot prin simboluri vegetale. De altfel, salcia a cãpãtat la români o aurã deosebitã legatã de faptul cã are capacitatea de a se regenera. Pentru a întãri, însã, aceste însusiri, se aduc la bisericã ramuri de salcie înfloritã, când capãtã acei mâtisori. De aici, încã o datã legãtura cu florile. Ramurile de salcie sunt aduse de credinciosi acasã si considerate ca având între altele si însusirea de a feri casa de duhuri rele si de bolile pe care le-ar putea aduce acestea. Vom vedea, deci, ramurile sfintite la porti, la usi, la ferestre, dar si la intrãrile în clãdirile în care sunt adãpostite animalele pentru a fi si ele ferite de orice rãutate. În popor circulã legende despre salcie, despre calitãtile acesteia de ocrotire acordându-i-se un statut aparte plecând tocmai de la aceastã intrare a lui Iisus Hristos în Ierusalim, modestã în aparentã materialã, dar strãlucitoare ca spiritualitate si care va declansa evenimente cruciale pentru istoria lumii si pentru sufletele tuturor oamenilor. (Dan Ravaru)
