DOLIU… Scoala bârlãdeanã este în doliu. O mare si iubitã profesoarã de limba românã si de limbã francezã, Mihaela Tudor, a plecat la cei 77 de ani ai sãi, la Cer. Pasiune si dãruire pentru profesie, exigentã armonizatã cu dragostea si întelegerea fatã de elevi, toate s-au întrunit în personalitatea profesorului de exceptie Mihaela Tudor, care a onorat scoala bârlãdeanã prin desãvârsire profesionalã, prin moralitate ireprosabilã, prin arta apropierii de tineri, a apropierii lor de limba si literatura românã, ca parte a tezaurului cultural universal. A fost profesor al Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” pânã la iesirea la pensie, fiind una dintre cele mai iubite profesoare. Zeci de fosti elevi si alte zeci de colegi de catedrã o plâng si îsi exprimã regretul cã nu pot sã o conducã se ultimul drum, Mihaela Tudor decedând la Iasi, pe 4 aprilie, în plinã epidemie iar restrictiile impuse nu permit deplasãrile cãtre Cimitrul Sf. Pavel din Iasi unde va fi înmormântatã.
Cea mai bunã prietenã a profesoarei Mihaela Tudor este o altã valoare a scoli bârlãdene, prof. Elena Popoiu, vicepresedinta Academiei Bârlãdene. Cu ajutorul ei, vom face o prezentare a celei ce a fost Mihaela Tudor, una dintre cele mai iubite profesoare din Bârlad.
Nãscutã în ziua de 12 octombrie 1942, într-o familie de bârlãdeni din tatã-n fiu, reprezentând a treia generatie de oameni ai scolii: strãbunicul, Vasile Eftimiu, absolvent al primei promotii a scolii Normale din Bârlad, apoi bunicii paterni Smaranda si Mihai Tudor, institutori la scoala Generalã nr. 3, unde nepoata lor a urmat clasele elementare si gimnaziul. Liceul l-a urmat la Complexul Scolar, azi Liceul „Mihai Eminescu”, la începutul deceniului 6. A urmat studentia, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iasi, între 1960-1965: promotia 101 a Facultãtii de Filologie. Dupã absolvire, în 1965, s-a întors la liceul din Bârlad, „Mihai Eminescu” , devenind colegã de cancelarie cu unii din fostii profesori. Împreunã cu alti absolventi ai acestui liceu „Ne-am strãduit sã le continuãm opera: trezirea din latentã a mostenirii genetice a copiilor veniti din medii diferite, spre a le modela si rafina gândirea. Dupã un sir lung de ani, numãrabili în promotiile de absolventi, dintre care multi mi-au arãtat durabilã recunostintã, tot de aici am iesit la pensie în anul 2000, cu gândul cã mi-am fãcut datoria constiincios, ca si cum Dumnezeu m-ar fi urmãrit în fiecare clipã…”, spunea distinsa profesoarã Mihaela Tudor, prietenei sale, Elena Popoiu..
Era prezentã, asteptatã si ascultatã în spatiul intelectual si cultural bârlãdean, cu precãdere la Academia Bârlãdeanã. Si cu deosebire se bucura de admiratia si recunostinta fostilor elevi care au vãzut toti în profesoara lor de românã, în diriginta lor, omul si reperul necesar, cel ce nu-si uitã fostii elevi, le urmãreste drumul, se bucurã de împlinirile lor. Iar ei, învãtãceii, au folosit orice prilej pentru a-i arãta admiratia.
Fostii elevi si colegi o regretã si plâng cu lacrimi amare cã nu-i pot duce o floare!
„Doamna mea dirigintã, profesoara de limbã si literaturã romanã, Mihaela Tudor a plecat dintre noi!! Spiritul ei blând si drept a ales în dupã-amiaza de 4 aprilie sã treacã spre hotarul luminii si al linistii. Pentru totdeauna! Discret, în tãcere, în solitudine. Asa cum si-a trãit si viata. O viata deloc lungã (nici 78 de ani), dar plinã de mici si multe, multe, multe bucurii pe care doamna dirigintã avea harul sã le descopere în orice. Într-o carte, o bijuterie, într-o fustã de mãtase, într-o <<mâncãricã de pãstãi>>, într-o reuniune a Academiei Bârlãdene, într-un pahar de suc, sau într-o prãjiturã. O prãjiturã cu foi de napolitanã si nuci rumenite, singurul mãrtisor pe care l-am primit vreodatã de la un profesor. Fãcut de mâna lui, pentru noi, elevii. Dincolo de darul cu care a hãrãzit-o Dumnezeu, acela de dascãl, am admirat la doamna mea aceasta putere, tot mai rarã în ultimii ani, de a gãsi bucuria în lucruri mãrunte, de a se concentra pe ea si de a-si umple inima. <<Asta e fericirea, mãi, fatã! Nu mai umblati dupã cai verzi, voi, tineretul ãsta. Nu stiti sã trãiti!>>. Bucuria si lumina sã vã cãlãuzeascã si acolo, sus, doamnã dirigintã!”, a scris, cu lacrimi în ochi, o fostã elevã, Simona Vasile.
„Încet dar sigur ni se duc la ceruri valorile si rãmânem mai putini si mai sãraci sufleteste si spiritual! A trecut la cele sfinte doammna profesoarã Mihaela Tudor! A plecat surprinzãtor de repede dintre noi, cu discretia si eleganta care au caracterizat-o întreaga viatã, iubitã, apreciatã, distinsã, lãsând un gol imens în inimile si sufletele sutelor de elevi, a zecilor de colegi, a tuturor acelora care au cunoscut-o! Un profesor eminent, cu un tact pedagogic desãvârsit, un critic literar redutabil, de o elegantã, rafinament si bunãtate nemaiîntâlnite! Ne-a cucerit prin modul explicit de predare, prin bunãtatea si candoarea pe care o degajã permanent în jurul ei si nu voi uita niciodatã acel zâmbet carismatic pe care îl dãruia cu generozitate tuturor! Drum lin spre stele! Dumnezeu sã o odihneascã si sã o aseze în lumea celor drepti!”, a scris un alt fost elev al ei, Cornel Plesu.
