OMAGIU… Eminescu, poetul absolut sau românul absolut, poate fi definit în complexitatea sa doar prin acest Absolut. Nu existã nimic în mentalitatea româneascã, în profunzimile sufletului poporului nostru, care sã nu fi fost trecut prin gândirea eminescianã, prin care s-a încercat strãluminarea a tot ce este românesc. Desigur, Eminescu trebuie privit si în acest orizont ca un geniu pentru care nimic nu era strãin, orice domeniu îi era deschis. Fãrã a renunta la extraordinara sa prezentã ca poet în literatura românã, trebuie sã ne obisnuim, însã, cu imaginea unui Eminescu asemenea unui diamant cu zeci de fatete strãlucitoare, cea a poeziei fiind una dintre acestea, dar existând si fatete ale istoriei, filosofiei etc.
Dan Ravaru
Istoria poporului nostru implicã unele situatii pe care nu le întâlnim în istoria altor popoare. De exemplu, lipsa unor izvoare scrise pentru anumite perioade, distruse, desigur, de vicisitudinile istoriei. Totul poate fi înteles prin alte mijloace, inclusive intuitia unor genii nationale, cum au fost Cantemir, Hasdeu, Iorga, Eliade, dar, mai ales, Eminescu. Parcurgând creatia sa cu dorinta de a descoperi vechile origini românesti, ne-am oprit asupra elementelor referitoare la daci, la zeul Zalmoxis. De altfel, problema aceasta a stârnit interes în ultimul timp, fiindu-i dedicatã si o carte deosebit de bine documentatã a cercetãtorului Dan Dana. O primã observatie pe care ne-o însusim si noi este cã viziunea eminescianã privind mitologia geto-dacicã cuprindea prin lãrgimea sa si orizontul mitologic germanic, dat fiindã vechea origine comunã indo-europeanã, de aceea în poemul „Strigoii” vom întâlni elemente comune celor douã mitologii, la fel evocarea zeului german Odin, alãturi de zeii dacilor. Un alt element original este si prezenta unor aspecte ale filosofiei indiene antice pe care Eminescu a cunoscut-o foarte bine, asa cã în „Rugãciunea unui dac” apare în mod firesc o definitie a inexistentei în filosofia indianã, reluatã si în alte scrieri eminesciene: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nu sâmburul luminii de viatã dãtãtor, / Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna / Cãci unul erau toate si toate erau unul”. Personajele mitice se întâlnesc între ele, de exemplul în poemul „Odin si Poetul”, unde regele Decebal se întâlneste cu zeul german în Valhala.
Baba Dochia, identificatã cu Dacia
Un alt mare poem eminescian este dedicat lui Zamolxe, care apare ca zeu titular în „Memento mori”, subintitulat „Panorama desertãciunilor” si apãrut postum. Aici vom întâlni toate gloriile antichitãtii într-o Dacie mitologicã, centrul acesteia fiind Palatul Dochiei. Aici trebuie sã facem referinte la folclorul românesc. Un personaj des întâlnit este Baba Dochia, care dominã primele zile ale primãverii. Ea este o reminiscentã a vechiului cult al Magna Mater Terrae (Marea Mamã a Pãmântului). Denumirea româneascã provine, însã, din calendarul ortodox, pe 1 martie, de Sfânta Efdochia. Scriitorii români romantici au identificat-o pe Dochia cu Dacia. Undeva si Eminescu procedeazã la fel, dar mãretia versurilor sale îi acordã mari noi dimensiuni mitologice. Palatul ei gãzduia tot ce era mai important în lumea zeilor. La fel: „sufletele mari viteze ale eroilor Daciei / Dupã moarte vin în siruri luminoase ce învie”. Invazia lui Traian duce la prãbusirea acestui adevãrat rai patronat de Dochia. Au loc lupte crâncene între zeii romani si Zamolxe împreunã cu ai sãi. Interesul lui Eminescu pentru aceastã perioadã în care conlucreazã istoria si mitologia este permanent. În 1881, publicã poemul „Sarmis”, apoi poemul „Gemenii”, ambele având aceeasi tematicã. Tinerii monarhi daci, Sarmis si Brighelu, sunt supusi patimilor omenesti, ajung la crime, dar amintirea lui Zamolxis determinã destinul lor. Dan Dana ne prezintã si o interesantã notatie a lui Eminescu în spatele cãreia vedem, ca de obicei, mari interese intelectuale sau preconizarea unor noi poeme. „Alexandru (Macedon) merge în Indii, unde resed în Himalaia zeii daci. Acolo el întâlneste pe Dochia si de la Zamolx învatã întelepciune”. Numai o gândire ca a lui Eminescu putea sã cuprindã un astfel de spatiu material si spiritual.
