Din Vaslui în SUA
EXEMPLU… Alin este unul dintre tinerii din Vaslui care de sapte ani trãieste visul american: locuieste în Chicago, al treilea cel mai mare oras din Statele Unite ale Americii (dupã New York si Los Angeles) si are un loc de muncã bine plãtit, care îi permite sã interactioneze cu foarte multe persoane si sã cunoascã în detaliu orasul. Este taximetrist în zona zgârie-norilor, îsi face singur programul, munceste atât cât îsi propune, astfel încât sã-i rãmânã si timp liber de petrecut alãturi de prieteni si, mai ales, sã joace fotbal cu acestia, o parte dintre ei chiar vasluieni. Povestea sa, însã, devine mult mai interesantã atunci când începi sã afli cum a ajuns în SUA si cum s-a descurcat la muncã. Pânã în 2012, nu s-a gândit niciodatã sã emigreze, pentru cã avea acasã doi pãrinti cu grad 1 de invaliditate, nu stia sã vorbeascã engleza, nu avea studiile finalizate si, prin urmare, nici nu stia ce ar putea sã lucreze pe tãrâmul american. Asta pânã când l-a cunoscut pe <profesorul Cãtãlin Serban>, un vasluian antrenor de fotbal în SUA, care l-a ajutat sã-si schimbe perceptia despre viatã si lume. “Când am ajuns în Chicago, el nu era, dar mi-a fãcut legãtura cu câteva cunostinte de ale sale, care m-au introdus în grupul lor de prieteni, tratându-mã ca pe un membru vechi. M-a uimit bunãtatea lor, modul în care m-au tratat si m-au sprijinit, inclusiv financiar”, îsi aminteste Alin, despre perioada sa de început în SUA. Povestea lui ne aratã, însã, dincolo de norocul si curajul unui tânãr de a descoperi o lume nouã, si ospitalitatea si altruismul românilor de peste granitele tãrii, care pot sã-i priveascã pe nou-veniti ca pe niste membri ai familiei lor.
Când i s-a propus sã plece în SUA, Alin era în anul trei la Facultatea de Automaticã si Calculatoare din Iasi. “Cãtãlin m-a întrebat <tu de ce nu vii în America?>. I-am rãspuns cã nu m-am gândit deloc pânã atunci sã plec, pentru cã nu cunosteam limba englezã, voiam sã îmi termin studiile si eram singurul sprijin al pãrintilor mei, persoane cu gradul 1 de invaliditate. <Cum sã-i las singuri?>, mã gândeam eu atunci. Dar Cãtãlin a venit cu argumente, mi-a explicat cã as putea sã-i ajut mai mult dacã sunt plecat acolo decât dacã as rãmâne acasã… Am stat câteva luni, m-am gândit si abia în martie m-am înscris în programul Work and Travel, cu gândul de a rãmâne, dupã ce se terminã, în SUA. Am mers la Bucuresti, am obtinut viza pentru trei luni, cu contract de muncã. Am lucrat o lunã ca salvamar, timp în care am început sã înteleg engleza la nivel conversational. Am luat legãtura cu Cãtãlin, mi-a zis cã el nu e în Chicago, dar sã mã duc pentru cã îmi face legãtura cu câteva cunostinte de ale sale, care mã vor ajuta. Asa s-a si întâmplat, acele cunostinte m-au introdus în grupul lor de prieteni si m-au tratat ca pe un membru vechi. Pentru cã nu aveam unde sã stau, ei m-au gãzduit, m-au sprijinit financiar, m-au ajutat sã merg la scoala de taxi, care a durat câteva luni, am participat la petrecerile lor, apoi am început sã merg la fotbal si treptat mi-am creat un grup de prieteni. Cum pe unii îi uneste biserica, pe altii îi uneste fotbalul. Este si cazul meu, datã sau de douã ori pe sãptãmânã noi ne întâlnim sã jucãm fotbal. Când esti plecat departe de casa ta, de tara în care ai crescut, îti dai seama cã prietenii îti sunt familia. Eu am avut norocul sã întâlnesc oameni buni, care sã mã sprijine neconditionat, si nu am mai fost nevoit sã încerc si alte joburi, în afarã de cel de salvamar si cel de taximetrist”, povesteste Alin.
“În 2012, când am ajuns eu, majoritatea nou-venitilor fãceau taximetrie”
Sã fii taximetrist într-un oras foarte mare, pe care nu-l cunosti, si într-o tarã a cãrei limbã nu o stãpânesti cum ar trebui, poate fi o adevãratã nebunie. Însã românii sunt oameni nu doar ospitalieri, ci si ingeniosi, astfel cã au gãsit o solutie pentru a-l ajuta pe Alin sã-si facã meseria de taximetrist. “Lumea e grãbitã, nu ai timp sã pui GPS-ul, cã nu stã nimeni dupã tine douã minute, pânã tastezi tu numele strãzii si îti dai seama unde trebuie sã ajungi. Plus cã, dacã nu întelegi engleza, nu stii cum se scrie si nu gãsesti destinatia. Eu, în perioada aceea, eram mereu cu cineva la telefon, care îmi spunea <mergi înainte, faci dreapta, apoi stânga>. Persoana de la celãlalt capãt al firului era tot un român, tot taximetrist, dar cu mult mai multã experientã. Chiar dacã pãrea greu sã te descurci, dacã nu cunosteai orasul sau engleza, în 2012, când am ajuns eu, majoritatea nou-venitilor fãceau taximetrie. Pentru cã îsi închiriau masina pentru un interval de 12 ore si în timpul ãsta trãgeau tare sã ia cât mai multe comenzi. O cursã ajunge sã coste, de regulã, între 6 si 10 dolari, însã, bineînteles, poate creste, în functie de distantã: 3,25 dolari costã pornirea taxiului si 2, 20 dolari/milã. Înainte mergeam peste tot si fãceam mai multi kilometri pe zi, dar acum merg doar pe distante mici, pentru cã stau doar în centrul orasului… E un loc de muncã care te ajutã sã duci un trai decent, sã plãtesti chirie, sã mãnânci si sã te mai distrezi putin. În Chicago ai optiuni: poti sã trãiesti scump, dar poti sã trãiesti si ieftin. Eu stau, împreunã cu prietena mea, cam la 15 km de centrul orasului si dau 1200 dolari pe un apartament cu douã dormitoare. E o chirie ieftinã în comparatie cu blocurile de 50 etaje, din sticlã, de pe malul lacului, unde chiria pentru o garsonierã ajunge la 2000 dolari”, explicã tânãrul vasluian.
“În America ti-ar fi foarte greu sã explici unui om cã pui un animal sã munceascã”
La trecutã, în septembrie, dupã sapte ani de trai în America, Alin s-a reîntors acasã pentru a-si revedea familia, dar si colegii de liceu. “Pe mama o mai vãzusem, pentru cã a venit de câteva ori în America. Însã pe alti membri ai familiei nu îi mai vãzusem. În prima zi, când am ajuns în Vaslui, impactul a fost destul de mare, pentru cã acolo nu vezi oameni care sã meargã pe mijlocul strãzii, câini, pisici… Satele au rãmas la fel, aceeasi lipsã a infrastructurii, aceleasi cãrute trase de cai sau de boi… În America ti-ar fi foarte greu sã explici unui om cã pui un animal sã munceascã. Diferenta între România si SUA este enormã. Orasele mari din America sunt exact ca în filme: spectaculoase, când mergi prima datã, aproape cã ti se taie respiratia”, explicã Alin. Întrebat dacã a avut momente în care sã-si fi dorit sã se întoarcã acasã sau dacã are regrete vizavi de emigrarea sa, acesta a spus categoric: “Nu. Nu am avut momente de maximã descurajare, pentru cã am avut oamenii potriviti lângã mine. Cred cã sunt un om norocos, pentru cã acum, când dau timpul înapoi, nu gãsesc ceva despre care sã spun cã regret. Sigur cã nu pot sã zic cã începutul a fost usor, la fel cum nici sã obtin Cartea Verde nu a fost floare la ureche, dar nici nu pot sã spun cã am întâmpinat cine stie ce greutãti. Ceea ce nu am realizat la timp, stiu sigur cã voi realiza la un moment dat. Spre exemplu, finalizarea facultãtii. Am colegi de facultate care acum profeseazã în domeniu (n.r. Automaticã si Calculatoare), ba chiar au venit în SUA cu jobul. Asta mã încurajeazã ca pe viitor sã caut solutii sã termin si eu facultatea. Nu stiu dacã voi rãmâne de tot în America sau dacã mã voi întoarce la un moment dat acasã, eventual când voi avea copii, încã nu mi-am fãcut planuri. Trãiesc ceea ce îmi oferã viata”.
