CULTURÃ… Scriitorul vasluian Daniel Grosu si-a lansat de curând, la Biblioteca Judeteanã “Nicolae Milescu Spãtaru”, o nouã carte. Este vorba despre romanul “Dincolo de viatã”, în paginile cãruia autorul ne poartã spre cealaltã lume, în care cunoastem Raiul, Iadul si chiar Judecata de Apoi. “Ajuns la o cifrã magicã în elaborarea prozelor sale de amploare, Daniel Grosu are curajul sã atace o temã fundamentalã a literaturii române si universale, cea a raportului dintre existenta umanã si sfârsitul (sau împlinirea?) acesteia – moartea. Subiectul este coplesitor – si atunci îsi ia cea mai eficientã mãsurã româneascã de protectie – umorul. De altfel, acesta este un element omniprezent în scrisul autorului, începând de la debutul cu “Pãcãliciul”. Sub umbrela lui, a strãbãtut prin literaturã, fãrã sã poatã ascunde complet fateta cealaltã, a zeului Janus, sentimentul tragicului, care-l dominã pe orice autor autentic”, scrie profesorul Dan Ravaru într-o recenzie a romanului “Dincolo de viatã”.
Daniel Grosu are în spate o carierã bogatã într-ale jurnalismului. A lucrat de-a lungul timpului pentru publicatii precum “Adevãrul de Vaslui”, “România liberã”, “Ziarul de investigatii”, “Solidar”, “ProSport”. De asemenea, se poate lãuda si cu mai multe opere publicate: romanele “Eu si Pãcãliciul”, “Dincolo de iubire”, “Toamnã kaki”, “Dedesubt”, sau volumul de prozã scurtã “Când norii se sãrutã” ori volumul de versuri “Profesorul de moarte”. Din anul 2008, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iasi, dar si presedinte al Asociatiei Culturale “Arca Poesis – Ion Iancu Lefter”.
“Daniel Grosu îi întâlneste pe cunoscutii sãi directi si indirecti, cel mai adesea în Iad”
Despre cel mai recent roman al acestuia, profesorul Dan Ravaru noteazã într-o recenzie cã “o stare psihicã deosebitã îi permite autorului sã înfrângã sclavia spatiului si timpului, sã depãseascã normalitatea trãirilor umane comune, sã depãseascã barierele si sã ajungã dincolo de viatã, sã cunoascã Raiul si Iadul, ba chiar si Judecata de Apoi. Nimic nu reuseste sã-l înspãimânte, nici mãcar sã-l mire prea tare. (…) Daniel Grosu îi întâlneste pe cunoscutii sãi directi si indirecti, cel mai adesea în Iad, acolo unde scriitorii care-l interesau în cel mai înalt grad se simteau cel mai bine. Mai întâi apar bunii sãi prieteni Ion Iancu Lefter si Ion Enache, vietuind, parcã, prin duhul poeziei lor, rostind versuri memorabile, emblematice pentru creatiile si trecerile lor fulgerãtoare prin tumultul existentei. Urmeazã alti scriitori, caracterizati succint, oameni politici de anvergurã (dintre care nu puteau lipsi cãpeteniile arabe, ori Ceausescu si Stalin). Remarcabilã este îmbinarea dintre realism, spirit critic si umor, totul, însã, sub semnul obiectivitãtii. Întelegem, acum, cã am trecut de timpul iluziilor din decembrie 1989, cã nu mai trebuie sã asteptãm oceane de miere si râuri de lapte care sã ne inunde dinspre Occident. În Rai se gãsesc mai putine personaje interesante, dar memorabil rãmâne nea Titi cu amintirile sale, nea Titi pe care l-am cunoscut si eu si pe care l-am pretuit asa cum o face si Daniel. Originalitatea scriitorului nostru este evidentã, în primul rând, în structura romanului. La fel ca în alte proze ale sale, fiecare mare capitol se încheie cu un text care, aparent, este rupt de restul continutului dar, de fapt, exprimã esentialul. Textele respective sunt de o mare valoare literarã, sunt adevãrate poeme în prozã, pe care ar trebui sã le citim în întregime. Mã opresc, totusi, la câteva fragmente: “Iubire, tu mereu ai fost un amestec de Iad si de Rai, de tristete si bucurie, de luminã si întuneric”; “Chiar de ar fi ca, iubind, sã sufãr din nou, iar sufletul sã-mi fie pururi ca o ranã… Chiar de ar fi sã-mi ard de fiecare datã aripile în focul tãu sublim… Chiar de ar fi ca, în zborul tãu voievodal cãtre Soare, sã mã lasi pradã cãderii si sã mã zdrobesc pustiu si zadarnic de atâtea singurãtãti … Eu te voi astepta mereu la mine în suflet …”. În paginile romanului, ca o formã distorsionatã de protectie a sensibilitãtii, apar situatii socante si un limbaj uneori si el socant. Sunt întâlnite astãzi prea des, practic nici nu mai impresioneazã în sens negativ (mai ciudatã ar fi fost folosirea unui limbaj literar de pe vremuri, adicã decent). În ansamblu, romanul este o poartã spre cealaltã lume, dar și o poartã spre alte scrieri semnate Daniel Grosu”.
