DEZVÃLUIRI… În aceastã perioadã, în care unii cred cã pot pune mâna pe bisturiu oricând si pot opera oameni, invocând, în locul stiintei de carte, o asa-zisã “pasiune” pentru Medicinã, se constatã cã sunt destui cei care nu prea înteleg cam câti ani din viatã trebuie sã înveti si sã faci practicã lângã nume mari ale domeniului, ca sã poti într-o zi sã te numesti…chirurg. De aceea ar fi util de vãzut parcursul de viatã al unui medic adevãrat, Dr. Nelu Tãtaru, cãruia i-au trebuit nu mai putin de 23 de ani de învãtãturã în domeniul medical (4 ani liceul sanitar, 6 ani facultatea, 6 ani “specialitatea”, un an de stagiu si 6 ani Doctoratul în Medicinã), pentru ca astãzi sã fie considerat de multi drept unul dintre cei mai buni chirurgi ai întregii zone. În relatarea etapelor pe care le-a trãit, Dr. Tãtaru dezvãluie si lucruri pe care putini le stiu. De pildã, tatãl sãu, fost sanitar în armatã, si-a dorit atât de mult sã îsi vadã bãiatul doctor, cãci, în lupta cu o boalã nemiloasã, le-a spus celor dragi cã dacã fiul sãu, absolvent de liceu sanitar este pe acest drum, el va muri împãcat. “Tot ceea ce fac pentru fiecare pacient al meu este ca si cum as face pentru el si, mai ales, tot ceea ce nu s-a putut face pentru el”, spune Dr. Tãtaru, despre tatãl sãu, Ioan Tãtaru, cel care l-a îndemnat sã aleagã aceastã profesie.
“Atunci când aveam vreo 5 ani îmi rupsesem o mânã si m-a dus bunicul la spital. Am suferit mare durere si îmi amintesc faptul cã, iesind pe poartã, am spus cã niciodatã n-o sã mai calc într-un spital. Se pare însã cã viata mea a devenit spitalul, desi mi-am promis atunci cã n-o sã mai calc pe-acolo niciodatã”, povesteste Dr. Tãtaru. “Eram un copil mai timid, un copil mai apropiat de suferinta oamenilor, mai ales de bunici, dar si de pãrintii cu care am stat dupã vârsta de 5-6 ani, de când am început sã mã duc la grãdinitã”, îsi aminteste acesta.
Tata si dragostea lui pentru Medicinã
“Tata a fost sanitar în armatã un an. El era de profesie maistru auto si îsi dorea un bãiat care sã îmbrãtiseze cariera medicalã. Tata repara masini, dar sã spunem, tangenta pe care a avut-o cu “reparatul” oamenilor a dezvoltat-o în armatã, fiind sanitar si îngrijindu-se de soldatii în termen. Si a pus mult suflet în tot ceea ce fãcea, chiar si în relatia lui cu masinile, însã în relatia cu oamenii, el a pus suflet pentru suferinta lor, acolo, când trata soldatii si voia sã le aline durerile. A crezut si m-a convins cã aceastã meserie ar fi bunã pentru mine, pentru cã o credea o profesie potrivitã pentru mine, dar rãmãsese el din armatã cu acea dragoste pentru Medicinã”.
În anul în care tatãl s-a stins, ambii bãieti intrau la facultate: unul la Medicinã, celãlalt la Academie!
“Dupã ce am terminat liceul, s-a produs decesul tatãlui meu, la o vârstã fragedã, de doar 43 de ani, el spunând cã dacã are un bãiat doctor, poate sã moarã. Nu a apucat sã îsi vadã bãiatul nici mãcar student… Au urmat niste ani mai dificili, cu o mamã care tinea doi copii în facultate. În anul în care tatãl meu a murit, noi dãdeam amândoi la facultate, eu la Medicinã, fratele meu la Academie. Au urmat niste ani grei, care însã au trecut prin prisma amintirii tatãlui meu”, este convins Dr. Nelu Tãtaru. “La 14 ani, când am plecat la liceul sanitar, nu gândeam prea mult medical, ca sã spun asa. Era doar un lucru pe care tata si-l dorea pentru copilul lui, o meserie curatã si cred cã adaptatã la felul meu de a fi, pe care el îl cunostea foarte bine. Liceul sanitar l-am fãcut la Suceava, unul din liceele sanitare foarte bune din tarã, si l-am început în 1987. Am plecat la numai 14 ani, la 250 km de casã. A fost o alegere bunã, când mã uit în urmã. Odatã cu trecerea anilor de liceu mi-am dat seama cã e ceva care mi se potriveste. La practica din fiecare trimestru puteai sã vezi dacã esti legat de profesie sau nu. Am încercat în fiecare zi din anii de liceu sã stiu de ce sunt acolo, sã stiu de ce sunt trimis acolo, sã stiu cu ce trebuie sã mã întorc de acolo. Au fost niste ani în care schimbam impresii cu tatãl meu. Eu îi spuneam ce fac la liceul sanitar, iar el îmi spunea ce fãcuse el în armatã. “Este controlul meu. Tot ceea ce fac este ca si cum as face pentru el si tot ceea ce nu s-a putut face pentru el. Apoi am avut si norocul, dincolo de amintirea lui si de povata lui, de unii oameni care m-au învãtat cã pot face ceva în Medicinã, pot reusi în aceastã profesie, dacã pe absolut toti cei care trec prin mâna mea îi consider ca fiind ai mei.
“Sã mor eu dacã n-ai stofã de chirurg”
Dr. Tãtaru a terminat liceul sanitar cu o medie mare si a primit repartitie la Vaslui, aproape de casã. “Am fãcut stagiul la Spitalul Judetean Vaslui, ca asistent de instrumentar la o salã de ortopedie. Primul mentor care intervine în viata mea, dupã decesul tatãlui meu este doctorul Bobic Adrian, Dumnezeu sã îl ierte si pe el, cãci a avut o soartã asemãnãtoare cu a tatãlui meu, murind si el tot din cauza bolii la numai 44 de ani, când eu deja eram student în anul V, treceam în anul VI. A fost omul care m-a ajutat mult, m-a îndrumat. Toate practicile de varã, în loc de trei sãptãmâni, fãceam sapte, urmãream pacientii, intram în salã cu dânsul. A fost primul care mi-a spus: “sã mor eu dacã n-ai stofã de chirurg”. Era un bucurestean foarte bine asezat, un ortoped, care mi-a pus, practic, bisturiul în mânã. Un al doilea om a fost cel care mi-a si devenit nas de cununie, un medic chirurg pediatru, Dr. Ilies Augustin. Odatã cu intrarea în Rezidentiat, l-am întâlnit pe domnul dr. Pantazescu Adrian, care mi-a desãvârsit cariera de chirurg. Dupã fiecare operatie grea pe care o fac aici, la Husi, tot timpul mã gândesc la operatiile fãcute cu el, care durau câte 9, 10 sau 12 ore si mã întrebam atunci de ce tine atât si la ce îmi foloseste. Când am ajuns aici mi-am dat seama la ce mi-au folosit toate acestea, cãci aici nu mai aveam lângã mine un cadru universitar, nu mai ai dotarea de clinicã, esti doar tu cu pacientul tãu, dar rezultatele trebuie sã fie aceleasi”, spune doctorul Tãtaru.
Începutul la Husi, din a treia încercare!
“Eu nu sunt superstitios, dar când am venit la Husi era ziua de 1 mai, care era liberã. Doamna manager de atunci si de acum mi-a spus sã nu vin, cã e liber. A doua zi mi-a spus sã nu vin, cã e marti. Si a treia zi am venit, era 3 mai, când m-au pus si de gardã. N-am avut timp sã mã adaptez, mi-au arãtat o cãmãrutã, unde era un pat, sã pot sta de gardã. Restul, de la sine… Atunci am gãsit o încãpere ca un triaj, unde era un birou si un scãunel, unde m-am asezat. Si-am început sã primesc bolnavii. Veneau din ce în ce mai multi si atunci acel loc a devenit consacrat drept locul unde bolnavii mã puteau gãsi în fiecare zi, începând de la 6:30 – 7:00 pânã dupã orele 21:00”.
“Peste toti este Dumnezeu”
“Pentru mine pacientii se împart exact în functie de urgente. Si, poate nu o sã mã credeti, cel mai linistit sunt atunci când operez, când sunt în sala de operatie cu pacientul meu. Atunci este linistea mea cu a lui. Suntem doi parteneri într-o luptã cu viata. Chiurgia nu este grea. Eu obiesnuiesc sã spun cã fiecare meserie este grea, pe care însã trebuie sã o faci cu pasiune. Dacã nu-ti place si dacã nu esti pregãtit, nu ai cum sã faci bine nicio meserie. Un chirurg bine pregãtit nu simte nici obosealã, nu simte nici greutate, ci relatia lui cu pacientul. Sunt obisnuit sã spun cã într-o operatie mai micã, mai simplã, 50% o face vorba bunã, iar într-o operatie mare, grea, 80% este munca. Îi spun pacientului meu cã este o parte pe care o face el, o parte pe care o fac eu, si peste toti este Dumnezeu”.
