POET… Are 18 ani, este din satul Bãcãoani, comuna Munteni de Jos si are un mare vis: sã-si publice creatiile într-un volum de poezii. Vasile Crisu, cãci asa se numeste, nu are o viatã usoarã. În fiecare zi trebuie sã înfrunte boala cu care a fost diagnosticat – epilepsie – dar si rãutatea anumitor vecini, care îl numesc “nebun” si “crizat”. “Am vrut sã mã si omor din cauza lor, pentru cã mã înjurã mereu, îmi vorbesc urât. Nu înteleg prin ce trec eu, dar pe mine mã dor toate astea. Iau 16 pastile pe zi, de patru ori, iar înainte de epilepsie, am avut encefalitã herpeticã”, povesteste tânãrul.
Vasile Crisu s-a apucat sã scrie poezii în 2013, la doi ani dupã ce a fost diagnosticat cu encefalitã herpeticã. “Citeam mereu poezii de Mihai Eminescu, este poetul meu preferat si am zis sã încerc sã scriu si eu, avându-l pe el ca model. Asa a apãrut prima poezie: <<Plouã în suflet / În inimi sfâsiate / Asa apãra, dar nu se poate / Strig cãtre cer sã stea / Cãci nu mai pot zbura / Si e târziu / Mi-e frig si foame / Cã în suflet nu sunt livezi si nici poame>>. Apoi am continuat sã scriu. Aveam în jur de o sutã de poezii scrise în mai bine de 20 caiete, dar în 2017 casa ne-a luat foc de la un scurtcircuit si a ars tot. Din fericire, ai mei au reusit sã renoveze. Chiar dacã nu mai am caietele, eu le stiu pe de rost pe toate”, povesteste tânãrul.
“Mi-e fricã sã mã operez, doar un pacient din cinci milioane supravietuieste”
Poeziile sunt modalitatea sa de a-si alina sufletul pentru cã, desi încearcã sã-si ascundã boala, nu reuseste mereu. Nu-si poate stãpâni tremurul si uneori se întâmplã sã i se facã rãu deodatã si sã lesine. Pentru toate acestea, unii vecini îl jignesc si-l numesc “crizat”, “nebun” si “handicapat”. “De la epilepsie tremur asa.
Am fost la Bucuresti sã mã operez, dar mi-e fricã. Mi-a spus doctorul cã numai un pacient din cinci milioane supravietuieste operatiei, cã e pe creier. Sunt 99% sanse de a chema preotul si dascãlul si 1% de a trãi. Mai degrabã stau asa. Unii vecini mã fac crizat, handicapat, nebun. Ei nu stiu cât de mult sufãr de la vorbele lor, dar nu as vrea sã fie si ei în situatia mea. Chiar dacã nu îi bag în seamã, ei tot mã înjurã. M-am sãturat. Acum doi ani, am vrut sã mã omor din cauza lor, ca sã nu-i mai aud. Am luat un tub de pastile si am fãcut o intoxicatie. M-a dus la spital, mi s-au fãcut spãlãturi si mi-am revenit”, povesteste Vasile. Dupã episodul sinuciderii, acesta nu lipseste nicio duminicã de la bisericã. “Îmi place sã mã duc la bisericã. În fiecare duminicã mã duc la Draxeni. Am o prietenã care e de acolo, îl cunosc pe preot si mã simt bine acolo. Tot ce îmi doresc este sã reusesc sã scot o carte cu toate poeziile mele, alt vis nu am. Ar fi o împlinirea de-a mea”, spune tânãrul.
