OPINIE… Profesorul etnolog Dan Ravaru este dezamãgit de modul în care românii au ajuns sã perceapã sãrbãtorile de iarnã. De vinã sunt, potrivit acestuia, atât oamenii captivati de evenimentele si produsele comerciale, cât si mass-media, care a omis sã prezinte adevãrata importantã a Crãciunului si a Anului Nou. “În zilele noastre, Crãciunul este la fel de prigonit ca în perioada comunismului, dar cu alte metode. Perioada de post a fost practic desfiintatã, prin zecile de târguri la care se consumã carne. În mass-media, nu am mai întâlnit nimic despre Nasterea Domnului, ci numai adevãrate poeme închinate sarmalelor, ca si cum aceastã mâncare turceascã a devenit stema României”, a explicat profesorul Ravaru.
Profesorul Dan Ravaru a explicat, cu aceastã ocazie, cum au ajuns oamenii sã perceapã gresit aceste sãrbãtori: “Dintre toate sãrbãtorile care marcheazã existenta umanã, cele dedicate Anului Nou cunosc cea mai impresionantã extindere în timp si în spatiu. Cercetãrile arheologice îmbinate cu studiul populatiilor contemporane care se aflã pe primele trepte ale dezvoltãrii demonstreazã vechimea acestor sãrbãtori, iar întreg globul pãmântesc pânã în cele mai izolate zone, peste tot a fost întâlnitã bucuria primirii Anului Nou. Aceasta deoarece omul, la începuturile existentei sale, s-a simtit integrat direct în univers în tot ceea ce exprimã acesta în toatã evolutia sa. Omul se simtea alãturi nu numai de animale, dar si de plante, de minerale, de stele. Aceste credinte le purtãm si noi în profunzimea psihicului nostru deoarece gândirea rationalã are rãdãcini în subconstient si în inconstient, unde am testat moduri ancestrale de gândire. Obiceiurile care însotesc Anul Nou, au evoluat sau au involuat de-a lungul timpurilor, în functie de conditiile istorice sau sociale. Oricum, aproape întreaga omenire a trecut de la viziunea magicã a universului la cea religioasã, dar credinta în magie s-a pãstrat, s-a ascuns undeva în lumea obiceiurilor. Noi, românii, suntem poate cei mai bogati europeni în privinta conservãrii vechilor cutume, desi nu suntem întotdeauna constienti de aceasta. Sãrbãtorile Anului Nou sunt repartizate actualmente pe parcursul celor 12 zile sacre care încep de la Crãciun, 25 decembrie, pânã la Boboteazã, 6 ianuarie. Crestinismul deschide triumfal perioada de sãrbãtoare prin cele trei zile ale Crãciunului în care se exprimã bucuria nasterii Domnului nostru Iisus Hristos. Zilele acestea sunt precedate de perioada de post, de purificarea care ne face vrednici de a percepe misterul divinitãtii. Relatãrile evanghelice si legendele populare se armonizeazã atunci când este evocat acest moment.
Din nefericire, aceastã sãrbãtoare reprezentativã a crestinãtãtii a fost cea mai prigonitã. În timpul ocupatiei sovietice si a primului comunism, cel sãlbatic, din perioada 1948-1964, Crãciunul a fost interzis si înlocuit cu “Dedi moroz”, respectiv Mos Gerilã, venit din friguroasele sfere rusesti. Membrii de partid se duceau totusi pe ascuns la bisericã, dar când erau mustrati, spuneau cã s-au dus sã-si pândeascã colegii. În zilele noastre, Crãciunul este la fel de prigonit, dar cu alte metode. Perioada de post este practic desfiintatã, prin zecile de târguri la care se consumã carne. În mass-media, nu am mai întâlnit nimic despre Nasterea Domnului, ci numai adevãrate poeme închinate sarmalelor, ca si cum aceastã mâncare turceascã a devenit stema României. În legãturã cu aceasta, îmi amintesc un interviu luat scriitorului evreu Tesu Solomovici, care fiind în Israel, este întrebat ce-si mai aminteste din România, reportera respectivã întrebându-l iarãsi dacã-si aminteste de vesnicele sarmale. Evreul rãspunde ca un bun român: <când mã gândesc la România, îmi amintesc de Eminescu, nu de sarmale>“.
“Festivalurile de datini si obiceiuri trebuie sã aibã în vedere autenticul si mai putin spectaculosul”
Profesorul Ravaru a explicat, totodatã, importanta pãstrãrii colindelor: “Credinta însã în Hristos, si celebrarea nasterii sale s-a pãstrat în popor cu toate interzicerile rusesti sau falsifcãrile contemporane ale esentei crestine a sãrbãtorii. Sã mai amintim cã data precisã de 25 decembrie a fost stabilitã în anul 1231 d. Hr. de Iulius Sextus Africanus si a fost pus în practicã la Roma în anul 331. Colindele care însotesc sãrbãtoarea au fost initial respinse de bisericã, care pe parcurs însã si-a adaptat spiritul popular si a îmbrãtisat gândurile cu un nou continut si o formã artisticã superioarã. Adevãrata izbucnire a valorilor folclorice este legatã însã de sãrbãtorirea propriu-zisã a trecerii dintre ani în special în Moldova. Dacã în Transilvania, Crãciunul cumuleazã majoritatea obiceiurilor, în Moldova, tara dacilor liberi si a carpilor, vechile trãiri îsi spun cuvântul cu toatã forta lor artisticã si cu imensã bogãtie de traditii. De cele mai multe ori, sub un aspect de voiosie, de amuzament, vechile credinte ies la ivealã mai ales pentru cine are capacitatea sã le discearnã în noianul amuzamentelor. Când ascultãm un colind strãvechi cum ar fi “Leroilea” de la Pogonesti si suntem atenti la text, ne dãm seama cã povestea tânãrului vânâtor din colind înseamnã un proces de initiere, de trecere a acestuia în rândul tinerilor necãsãtoriti în cel al bãrbatilor. De asemenea, în câteva versuri aflãm cã peretii casei viitorului gospodar vor fi fãcuti din oasele animalelor vânate, ceea ce arheologii au descoperit în asezãri vechi de zeci de mii de ani. Sã mai amintim cã jocul caprei poate fi detectat în pesterile din sudul Frantei în urmã cu 30.000 de ani. În spatiul românesc, un cãlãtor strãin povesteste cã la 1700, fiind de Anul Nou la Iasi, au venit câtiva tineri, au jucat capra, iar la un moment dat unul dintre ei a tras cu arcul în cel costumat în caprã, acesta s-a prãbusit si a “înviat” mai târziu. Deci, o demonstratie perfectã cã prin acest joc se pregãtea vânãtoarea, iar ceea ce ne distreazã acum prin aparenta mortii era ideea vânãtorii reusite. Gama obiceiurilor se desfãsoarã pe o scarã enormã, iar spatiul nu ne mai permite sã ne oprim asupra ficãreia dintre acestea. Sã amintim doar vãlãretul specific judetului Vaslui, care întruneste mai multe obiceiuri într-unul singur, deosebit de spectaculos si lugusorul, care este de fapt un descântec rostit pentru a se asigura rodnicia pãmântului si, ca o ultimã observatie, anul nou roman s-a sãrbãtorit initial primãvara, la fel si cel al dacilor, de aceea elemente ale primãverii le întâlnim la plugusor. Dupã 1965, s-a trecut la revigorarea obiceiurilor în cea mai mare parte interzisã de varianta comunismului internationalist de pânã atunci. Ele s-au refãcut dupã toate prigoanele când erau permise numai plugusoarele închinate partidului si eliberatorilor sovietici. Sã veghem însã pentru ca practicile comericiale sã nu ne distrugã, din nou, deoarece nimic nu este mai periculos pentru spiritualitatea unui popor decât comertul care pãtrunde între valorile sufletesti asa cum sunt obiceiurile. Festivalurile de datini si obiceiuri, asa cum a fost cel de la Vaslui, reusesc cu unele mici erori sã pãstreze obiceiurile, ele trebuind sã aibã în vedere autenticul în primul rând, si mai putin spectaculosul”, a explicat profesorul Dan Ravaru.
