INEDIT… Din dragoste pentru traditia si arta româneascã, doi soti din comuna Vãleni au transformat un chiler într-un adevãrat muzeu. Ii, cãmãsi populare, prosoape tesute, ulcioare din lut, fuior cu cânepã, covatã si multe alte obiecte mestesugite stau expuse în interiorul acestuia, spre admiratia tuturor celor care îi trec pragul. De o modestie iesitã din comunã, sotii Filibiu spun cã reprezintã doar un colt al amintirilor adunate de-al lungul anilor, un colt care sã le aminteascã copiilor si nepotilor de vremurile de altã datã, când arta popularã era baza societãtii românesti.
„E frumos la ei, au o camerã numai cu straie populare si obiecte vechi de zeci de ani”. Replica aceasta, spusã de un consãtean al sotilor Filibiu, ne-a fãcut curiosi sã vizitãm si noi muzeul de artã popularã, amenajat într-o gospodãrie. Când aveam sã-i întâlnim, un alt lucru urma sã ne uimeascã: atitudinea modestã, care îti spune direct: „nu am fãcut nimic mãret, ci doar ce am simtit”. Pentru cã fix cu vorbele acestea ne-au întâmpinat: „Nu e un muzeu, e un chiler, un colt al nostru cu amintiri, nu vreau sã creadã lumea cã ne facem publicitate, dar dacã doriti sã-l vedeti, poftiti!”. Intrãm si parfumul vremurilor de altã datã ne îmbie încã de când facem primii pasi: pe pereti stau expuse prosoape tesute, ii, cãmãsi populare si fuste cu catrinte, dar si câteva ulcioare si lãmpi cu gaz; într-un colt este asezatã zestrea – o sumedenie de toluri tesute la rãzboi, iar într-o altã parte a camerei o vitrinã plinã cu prosoape brodate, mileuri si bibelouri; lângã ea, o masinã de cusut Singer, un mojar cu pistil, un condei cu penitã si un ziar Scânteia din anii ’80.
Obiecte adunate de prin case pãrãsite, roase de soareci si reconditionate
„Nu am mai avut timp sã le sterg de praf…”, se scuzã Elena Filibiu. Tot ne povesteste cum a început totul si ce îsi doresc pe viitor sã facã cu acest loc dedicat artei populare românesti. „Ne dorim sã amenajãm în altã camerã, cã avem si stative (n.r. rãzboi) si alte obiecte care meritã sã fie expuse. Acum vreo opt ani am avut o problemã de sãnãtate, cam urâtã, pentru cã mi-a cam dat psihicul peste cap. Am cãutat sã fac ceva, sã îmi umplu timpul, am improvizat tot felul de lucruri, si pentru cã nu stiam ce sã fac cu tot ce strânsesem de-a lungul anilor, am zis sã amenajãm acest chiler. Vã dau cuvântul meu cã nu am fost înainte într-un muzeu de artã popularã sã vãd cum aratã, am fãcut totul cum mi-a plãcut mie. Stiti cã este o vorbã, nu e frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie. Spre exemplu, iia aceasta este fãcutã de mine din douã prosoape de borangic. Erau cam rupte si nu m-am îndurat sã le arunc, pentru cã cine mai lucreazã azi borangic?! La toate (n.r. obiecte) am muncit o grãmadã ca sã le reconditionez, cã le-am luat, scuzati-mã cã vã zic, din gãinat de gãinã, de prin poduri, case pãrãsite, roase de soareci. Le-am reconditionat atât cât am putut si am stiut eu, din ac si atã, nu cu alte mijloace moderne”.
„Sã iei astea si sã le azvârli din casã”. „Mãi mamã, dar eu nu pot sã le arunc!”
De unde pasiunea pentru haine populare si lucruri vechi? Din nostalgia vremurile de altã datã: „Nu vreau sã par tipicarã, dar asta mi-a plãcut mie. Nu e usor sã ai grijã de toate acestea, dar dacã ne place… Nu stiu de unde a venit pasiunea asta, probabil din faptul cã s-a schimbat lumea asa de mult si nu se mai pãstreazã nimic ce e românesc, nu mai au valoare lucrurile fãcute de pãrintii nostri, în care au pus atâta suflet. Avem patru copii, trei fete si un bãiat, si când erau mai mici ne spuneau <<Sã iei astea si sã le azvârli din casã, sã duci zestrea asta undeva!>>. <<Mãi mamã, dar eu nu pot sã le arunc. Când stiu cã la 15 ani, nu aveam mamã si teseam la toale>>. Nu m-am îndurat nici mãcar sã le pun pe jos. Acum, însã, îmi spun sã le pãstrez, sã am grijã de ele, pentru cã au vãzut cã lucrurile autentice au valoare”, povesteste femeia.
Un alt mestesug practicat în familia Filibiu: sculptura
DIN NATURÃ… Dincolo de pasiunea pentru arta popularã româneascã, sotii Filibiu, mai ascund o dragoste pentru mestesug: sculptura si pãsãrile împãiate. De fapt, acestea sunt practicate doar de capul familiei, Ion. De apuci sã treci pragul casei lor, zãresti exponate care mai de care mai frumoase: „Nu e foarte greu de împãiat. Le desfaci ori pe burtã, ori pe spate, le scoti carnea, le-o înlocuiesti si le faci mulajul, apoi le bagi sârmã prin picioare, aripi”, explicã bãrbatul. În ceea ce priveste sculptura, aceasta îsi rãdãcinile încã din adolescentã, dupã ce a terminat Scoala Profesionalã. „Îmi place sã sculptez animale din lemn (cal, leu, pãsãri etc), dar nu numai, am fãcut si butoiase, rame de oglindã, cruci… Cam orice! Nu mã duc la târguri sau expozitii, pentru cã, spre exemplu, dacã te duci la o expozitie cu calul acesta din lemn, dat cu lac, te depuncteazã. Nu trebuie sã parã cã e de portelan, ci trebuie sã se observe din prima cã e sculptat cu dalta”, explicã Ion.
Bani de pe vremea lui Ceausescu. „Mi-era asa ciudã, cã nu mai puteam face nimic cu ei”
Printre obiectele strânse în camerã, care au o valoare sentimentalã pentru familia Filibiu, sunt si bani de pe vremea lui Ceasescu. „Dragi mi-s toate, nu stiu dacã as renunta nici la cel mai mic lucru de aici. Îmi aduc aminte de mine când era micã si învãtam sã cos, cum sã le arunc? Acesta este un ceas cu cuc, functioneazã, dar cred cã trebuie dus putin la reparat. Ni l-a cumpãrat un frate de-al sotului dintr-un talcioc din Bucuresti, acum multi ani. Aceasta este o hainã de suman, cum purtau oamenii pe timpuri. Nu am mai vãzut la nimeni. E tesut. Am gãsit-o la cineva, i-am scos mânecile, am spãlat la ea o grãmadã, o iarnã întreagã am tinut-o în zãpadã, cã era teapânã de la toate molile. Avem si fuior cu cânepã, care se dãdea preotului la Boboteazã, pieptãne pentru scãrmãnat, suveicã, monede vechi si bacnote de zeci de ani. Sunt bani de pe vremea lui Ceasescu. Mi-a pãrut rãu cã dupã Revolutie tot am mai gãsit câte o bacnotã într-un buzunar, cã asa mai strâng femeile. Mi-era asa ciudã, cã nu mai puteam face nimic cu ei. De peste tot am strâns, oriunde mã duceam si gãseam un bãnut, îl luam si-l bãgam în buzunar”, povesteste Elena.
