EMOTIONANT… “Multumesc, Doamne, pentru pãrintii mei frumosi, pentru fratele meu si pentru surioara care va veni acusi”. Sunt cuvintele unei fetite de doar câtiva anisori, recunoscãtoare lui Dumnezeu pentru cã doi oameni cu suflet mare au luat-o dintr-un centru de plasament si îi oferã acum tot ce are nevoie pentru a creste si a se dezvolta armonios. Povestea ei si a fratelui sãu, adoptat si el, scoate la ivealã drama copiilor abandonati de pãrinti în centrele de plasament, dramã pe care poate doar timpul si iubirea familialã o poate trata. “Când a venit la noi, bãiatul stãtea sub masã, nu mai voia sã iasã. Sotia plângea, nu stia ce sã facã cu el. Dupã douã-trei luni, când venea acasã, sãruta peretii exclamând <<casa mea!>>. Fata, la fel spune <<cãsuta mea frumoasã>>“, povesteste pãrintele adoptiv al celor doi copii. Nu oricine poate sã ia un copil abandonat, sã-l creascã, sã-l îmbrace, sã-i dea sã mãnânce si sã-i facã toate poftele, ca si cum ar fi sânge din sângele sãu. Dar asta nu înseamnã cã nu sunt oameni capabili de un astfel de gest de noblete. În primele nouã luni ale acestui an, 36 de copii din judetul Vaslui au fost adoptati si duc acum o viatã normalã. Un astfel de caz vi-l prezentãm în rândurile de mai jos. Din motive de sigurantã emotionalã, nu le vom dezvãlui identitatea. Ceea ce este important de retinut sunt trãirile copiilor si ale pãrintilor care aleg sã-i scoatã din centrele de plasament si sã-i facã sã aibã încredere în ei si, mai ales, sã se adapteze la viata într-o familie care îi iubeste.
Un mesaj primit în urmã cu aproape o lunã, ne-a fãcut sã ne îndreptãm atentia spre un subiect despre care nu prea se vorbeste în Vaslui: adoptiile de copii. Asa am ajuns sã cunoastem doi pãrinti, care au adoptat doi copii, iar acum încearcã sã-l adopte si pe al treilea. “Avem doi copii adoptati. Minunati. Un bãiat si o fatã. Prima datã, ne-am dorit o fetitã de 2-4 ani, dar ne-am dus sã-l vedem si nu am putut sã nu-l luãm pentru cã nu era fetitã. Ne astepta cãlare pe gard. Fata, când ne duceam sã o vizitãm, ne astepta la geam. E foarte aiurea perioada aceea de potrivire. Ai permisiune, învoire sã poti lua copilul, pe weekend de exemplu, dar sã-l duci înapoi. Îi debusoleazã rãu asta. Fata a fost învoitã sã meargã cu noi în vacantã vreo 10 zile. Imaginati-vã apoi cum a fost sã o ducem înapoi. Bocete la toti. Am sunat la Directie atunci, cã nu mai putem sã o lãsãm asa. Au fost întelegãtori am gãsit o portitã cu învoirile si a rãmas permanent la noi pânã la încuviintare. În fiecare vineri aveam program de trimis cererea de învoire pentru sãptãmâna urmãtoare”, povesteste vasluianul. Acum, el, sotia si cei doi copii adoptati îsi doresc sã mai adopte o fetitã, însã lucrurile merg destul de greu: “A fost simplu sã o conving pe sotia mea. Am consultat foatã familia si am pus sã voteze: fata, bãiatul, sotia, eu. Dar înainte le-am spus sã se gândeascã cã e o fetitã care asteaptã asta, e la geam si cred cã îi este frig. Toate cele trei hotãrâri au fost luate în preajma Crãciunului, cã în ianuarie mergeam deja cu dosarul. Acum, Nico ne întreabã zilnic de surioara ei: <<Când vine? Mai dureazã? Am multe lucruri sã o învãt>>. Nu stiu, poate din cauza nerãbdãrii, am devenit critic fatã de sistem, dar mi se pare cã merge greu”.
“În sistem, la patru ani, nu stia sãrmanul culorile, nu stia sã se joace cu o jucãrie, pentru cã nu a avut”
Procesul adoptãrii este destul de lung si necesitã multe documente: “În primul rând trebuie sã obtii atestarea familiei, care înseamnã un dosar cu diferite acte de la notar, caziere, declaratii, sedinte cu psiholog, teste, vizite. Poate dura luni, dar pot fi si ani. Depinde de norocul copiilor si de cel al pãrintilor. Apoi, trebuie sã astepti potrivirea. Primul copil pe care l-am adoptat a fost pe ultima sutã de metri, putin dacã mai întârzia, pierdea sansa, pentru cã avea patru ani si cu cât trece peste aceastã vârstã, scad sansele spre zero în a mai fi adoptati. Toate familiile adoptã copii cât mai mici din cauza adaptãrii mai usoare a acestora. Eu am observat asta, acasã, cu bãiatul. Foarte greu a fost la început. Devin, cu timpul, în sistem, pietrificati. Greu îi faci sã mai aibã încredere în oameni în general, nu doar în pãrinti. Fata, în prima zi de grãdinitã, stiti ce mi-a spus? Vii înapoi sã mã iei, da? Le este teamã sã nu fie pãrãsiti din nou”. Rana abandonului la nastere sau la câtiva anisori se trateazã foarte greu, în timp, însã de multe ori, rãmân cicatrici: “Bãiatul, în sistem, la patru ani, nu stia sãrmanul culorile, nu stia sã se joace cu o jucãrie, pentru cã nu a avut. Nici acum nu o face. Când a venit la noi, stãtea sub masã, nu mai voia sã iasã. Sotia plângea, nu stia ce sã facã cu el. Dupã douã-trei luni, când venea acasã, sãruta peretii exclamând <<casa mea!>>. Fata, la fel spune <<cãsuta mea frumoasã>>. Si seara, la rugãciune, spune <<Multumesc, Doamne, pentru pãrintii mei frumosi, pentru fratele meu si pentru surioara care va veni acusi!>>. Ea era al 11-lea copil în familie, posibil între timp sã mai fi apãrut, nu stiu. Ea era la un asistent maternal. Era o pãpusã când am cunoscut-o. Si la propriu, si la figurat. Are o inimã mare-mare, îi place sã fie alintatã si pupatã”.
Centrele DGASPC, pline ochi de copii abandonati sau neîngrijiti cum trebuie de familie
Este unul din zecile de cazuri de copii care au avut norocul sã fie adoptati, dar care acum face eforturi sã-si trateze rãnile emotionale cauzate de abandonul pãrintilor biologici si traiul în centrele de plasament. În acest moment, în judetul Vaslui, 157 de copii asteaptã sã fie adoptati, iar 66 nu au o situatie definitivã în acest sens. Aproape 900 de copii trãiesc în centrele din subordinea Directiei de Asistentã Socialã si Protectia Copilului (DGASPC) – 277 în centrele de tip rezidential, 66 în centrele de zi, 551 în centrele de recuperare, iar 1813 de copii se aflã în plasament la un asistent maternal profesionist.
