INTERVIU… Regizorul Dan Puican, vechi prieten la Festivalului de Umor „Constantin Tãnase”, a revenit, zilele trecute, la Vaslui, pentru a lua parte la evenimentul initiat de profesorul sãu de Istorie a Cinematografiei, Valentin Silvestru. L-am întâlnit si noi si nu am ratat ocazia de a-i lua un scurt interviu, de a ne povesti cum i se pare acum Vasluiul, cum i s-au pãrut spectacolele din cadrul festivalului si ce crede despre viitorul teatrului românesc. Regizor a peste 1000 de piese de teatru radiofonic, acesta ne-a vorbit si despre cãsãtoria sa cu actrita Stela Popescu.
Reporter: Maestre, mã bucur cã organizatorii s-au gândit sã vã invite la cea de-a XXV-a editie a Festivalului de Umor „Constantin Tãnase”. Cum vi s-au pãrut spectacolele, publicul, orasul?
Dan Puican: Am fost la acest festival si înainte de revolutie, la invitatia domnului Valentin Silvestru, care mi-a fost profesor. Iatã cã acum, în 2018, am avut bucuria de a fi invitat de domnul Lucian Onciu. Îi multumesc pe aceastã cale. Am vãzut aici spectacole frumoase, am vãzut cã lumea este încântatã de teatru, se bucurã, am vãzut cã lumea ascultã în tãcere si aplaudã când trebuie. E un public foarte bun, pe mine m-a încântat. N-o spun din complezentã, o spun ca un om care a vãzut mii de spectacole. Mã bucur cã am vãzut un oras de o curãtenie exemplarã. Pãcat cã nu i-am spus si domnului primar pe care l-am cunoscut personal zilele acestea.
Rep.: Ati adus vorba de Valentin Silvestru, unul dintre initiatorii acestui festival… Ce amintiri vã leagã de el?
D. P.: Am fost studentul lui doi ani, la Cinematografie, unde dânsul preda Istoria Cinematografiei. Dupã aceea, am fost actor la Brasov si dânsul venea foarte des sã vadã spectacole. Îmi aduc aminte cã a fost un spectacol care se numea, dacã nu mã însel, „Cale lungã”, o piesã ruseascã, si m-a invitat la un colocviu al tinerilor în Bucuresti. Pe vremea aceea aveam vreo 25 ani. Între timp, fiindcã i-a plãcut de felul în care jucam, m-a invitat în anul 1962-1963 la un Revelion, împreunã cu fosta mea sotie, Stela Popescu. A mai invitat câtiva actori, printre care pe Toma Caragiu si, bineînteles, familia lui. Sotia lui fusese colegã de facultate cu Stela Popescu. Dânsul fãcea spectacole si invita oameni aici, la Vaslui, inclusiv pe mine…
Rep.: Anul acesta, dupã o pauzã de câtiva ani, Teatrul de Revistã „Constantin Tãnase” a revenit la Vaslui. Din pãcate, fãrã una dintre actritele reprezentative pentru acest teatru…
D. P.: Da, Stela Popescu era o actritã nemaipomenitã. Nu numai de revistã. Ea era actritã-actritã. Ne-am cunoscut în 1960, iar dupã o lunã si jumãtate ne-am cãsãtorit. A jucat în foarte multe piese la Brasov. În 1963 a venit la Brasov Nicusor Constantinescu, regizor la Teatrul „Constantin Tãnase”, a vãzut-o pe Stela si i-a spus „vino în toamnã la Bucuresti sã vedem ce facem”. S-a dus, am asteptat-o în garã si când a coborât din tren mi-a zis „uite ce text mi-a dat”. Juca într-o piesã de cel putin 70 pagini, i-a dat un text de opt pagini. „Ce fac, mã duc sau nu?”. I-am spus „încearcã, dacã nu te acomodezi, te duci la alt teatru”. Dar nu a fost cazul, a jucat în acel spectacol care a rupt. Am venit si eu la Bucuresti, am intrat prin concurs la teatrul radiofonic ca regizor. Între timp fãcusem Asistentã de regie. Eu o consider cea mai mare actritã a teatrului de revistã.
Rep.: Dacã tot ati adus vorba despre studii, povestiti-ne cum ati descoperit cã sunteti atras de teatru.
D. P.: Eu, încã de pe când eram elev, vizionam spectacole de teatru. La un moment dat, am stat atât în internat, cât si în cãmin. Seful internatului de la „Sf. Sava”, unde eram cazat, a vrut sã mã dea afarã, cã veneam târziu la internat. Si a pus pe cineva sã vadã ce fac, unde mã duc… Si când a vãzut cã mã duc sã vãd spectacole de teatru, m-a chemat la el. Gregorian se numea, dacã nu mã însel, profesor de geografie . M-a întrebat „da’ tu lectiile când ti le faci?”. I-am zis cã între ora 15:00 si 18:00, iar apoi plec la spectacole. Mã cunosteau toti sefii de salã si nu plãteam niciun ban. Stãteam pe scãri, dacã nu aveam loc, dar vedeam spectacole. Mi-a intrat microbul teatrului de mic si am avut fericirea sã fac Institutul de Teatru, sã absolv în 1956, cu asa-zisa generatie de aur, în frunte cu George Constantin, Amza Pelea, Mircea Albulescu, Sanda Popovici, Draga Olteanu Matei. Din pãcate, în viatã mai sunt foarte putini.
Rep.: Cum vedeti dumneavoastrã starea actualã a teatrului românesc?
D.P.: Din pãcate, la ora asta, teatrul, zic eu, o duce foarte greu. Nu mai sunt autori de teatru, nu mai sunt scenaristi, nu mai sunt actori. Vorba lui Caramitru de acum câteva zile, la sedinta UNITER: sunt prea multi actori. Sunt 300-400 actori care ies anual din multiple facultãti care existã în România si nu au loc în Teatru. Dacã nu joci în teatru, de pomanã esti actor. Ei se rezumã la niste reclame fãcute la televiziuni particulare… Acela nu este teatru. Ar trebui sã se facã piese adevãrate, piese clasice, nu prostii. Acum totul este despre sex. Ce, pânã acum oamenii nu aveau relatii sexuale? Aveau, dar nu erau asa expuse…
Rep.: Dar e cineva de vinã pentru aceastã situatie?
D. P.: Da, sistemul. Nu sunt bani. Acum, actorii nu vin pentru 300-400 lei. Este epoca banului. Eu vorbesc cu fiul meu, care are 39 ani si a fost regizor întâi la televiziune, iar acum la radio… Spune cã dacã cheamã un actor, îl întreabã cât îi dã. Înainte nu întreba nimeni. Artisti ai poporului aveau bani, artistii emeriti, mai putini, la fel si artistii obisnuiti.
Rep.: Care credeti cã e cel mai bun actor la ora actualã?
D. P.: În fruntea teatrului românesc eu îl consider pe Mãlãele, un mare actor, pe care l-am luat de tânãr la teatrul radiofonic. Când l-am vãzut în prima piesã, acum 45 ani, împreunã cu marele actor George Constantin, colegul meu de facultatem, i-am spus lui George: „mã, ãsta va deveni mare”. Si acum, la 66 ani, cât are Mãlãele, îl consider cel mai mare actor al României, alãturi de Manole, Bãnicã – care, din pãcate, nu prea face teatru. E un actor foarte bun, dar nu l-a ajuns pe tatãl lui, care era fantastic.
Rep.: Un mesaj pentru cititorii Vremea Nouã.
D. P.: Sã dea Dumnezeu sã fie sãnãtosi, cã dacã nu e sãnãtate, nimic nu e… Sã ne revedem cu bine peste doi ani si sã iubeascã în continuare teatrul asa cum am vãzut cã au fãcut-o la acest festival.
