STUDIU… Profesoara huseancã Cristina Tunegaru face noi declaratii cu privire la inechitãtile din sistemul de învãtãmânt, inechitãti pe care si le-a propus sã le dezvolte într-o lucrare de doctorat. Aceasta este de pãrere cã nu ar trebuie sã mai fie promovate meditatiile particulare, pentru cã e imoral fatã de copiii care nu si le permit. “Nu toti copiii pot beneficia de meditatii. Acestea reprezintã semne evidente ale faptului cã sistemul nostru de educatie e falimentar. Esuãm la clasã si încercãm sã-i învãtãm pe copii ceva, prin mijloace proprii, dupã metoda „se descurcã cine si cum poate”. Fiecare pãrinte are bineînteles dreptul sã facã tot ce poate pentru copilul sãu, dar la nivelul întregului sistem, e profund imoral ca acei copii care nu au mijloace sã se pregãteascã prin meditatii, sã fie abandonati. Ne dorim ca meditatiile sã nu mai fie necesare, nu interzise. Scoala trebuie sã fie suficientã si eficientã pentru toti copiii, sã rãspundã nevoilor lor si sã-i trateze ca pe oamenii în devenire fãrã de care România de mâine nu poate exista”, explicã cadrul didactic.
Cunsocutã îndeosebi ca profesoara care a avut curajul sã critice sistemul de învãtãmânt, aceasta a luat decizia de a-i face o radiografie tip doctorat. Potrivit declaratiilor sale fãcut în presã, “teza se concentreazã pe descrierea învãtãmântului rural, a rolului pe care îl are scoala în mediul rural, ce impact are societatea ruralã asupra rezultatelor scolare, dar si pe identificarea unor strategii care sã se constituie în propuneri de politici publice pentru reducerea decalajelor între urban si rural. Îmi propun sã descopãr ce putem face pentru ca elevii din mediul rural sã aibã rezultate mai bune, sã fie mai preocupati de învãtare si sã-si continue studiile, sã aflu cum putem atrage profesori, ce influentã are curriculum national si dacã realizarea unuia local, care sã tinã cont de specificul cultural al zonei, ar avea efecte pozitive. Am predat la scoli rurale si o fac si în prezent si recunosc cã e o provocare; sunt acele scoli din care profesorii tineri încearcã sã „scape” prin transferuri si artificii, pentru cã elevii vin din familii cu statut socio-economic mai scãzut decât în scolile de la oras, pentru cã rezultatele sunt mai slabe si pretentiile mai mici, pentru cã sunt greu accesibile si nu oferã multe oportunitãti de rotunjire a veniturilor prin meditatii, after-school plãtit si asa mai departe. Orice profesor îsi doreste copii care sã învete singuri cu pasiune sau care sã fie motivati si pregãtiti de familie, iar efectul, la tarã, e o fugã a profesorilor calificati (titulari sau nu) si instaurarea unui cerc vicios: copiii intrã într-o scoalã mai putin performantã, care nu le oferã sanse egale cu cele de la oras, iar performantele lor ulterioare, previzibil mai reduse, nu fac decât sã accentueze deprofesionalizarea. Mai mult, metodologiile din educatie agraveazã fenomenul, permitînd titularilor sã tinã ocupate posturi la care nu au nicio intentie sã se ducã. Dar toti copiii vor si pot sã învete; a te naste într-o familie obisnuitã din mediul rural nu trebuie sã-ti marcheze destinul si sã-ti limiteze sansele”.
