REVEDERE…Dupã 26 de ani, la Husi, a avut loc una dintre cele mai emotionante întâlniri de promotie. S-au regãsit cu ochii în lacrimi fostii absolventi ai profilului “Industrie Alimentarã” – 1992, de la Liceul Agricol. “Noi nu am fost ca alte clase, plini de orgolii si altele. Eram copii de oameni modesti, de prin tot judetul. Pãrintii nostri munceau enorm, ca sã ne tinã la scoalã. Multi stãteam la internat si nu vom uita niciodatã cum împãrteam duminica o pâine rotundã, neagrã, dupã ce primeam hranã rece la cantina internatului si eram tot rupti de foame”, povestesc cu ochii umezi fostii colegi, ajunsi azi oameni mari, cu familii reusite si profesii frumoase. Asistente medicale, ingineri, contabili, asistenti social, învãtãtori- cu totii au rãzbit în viatã, desi, în momentul unei confesiuni de-o sensibilitate cum rar întâlnesti, au recunoscut cã viata a fost grea si au luptat mult pentru tot ceea ce au. La întâlnire a venit si diriginta lor, doamna profesoarã de Chimie, Valeria Burceag. “M-am rugat sã nu mor, ca sã pot sã particip si eu la aceastã întâlnire”, le-a mãrturisit, cu emotii greu de stãpânit, doamna lor dirigintã.
Au fost promotia de absolventi din 1992, profilul “Industrie Alimentarã”, a clasei profesoarei Burceag Valeria, un dascãl exceptional, dupã cum spun fostii sãi elevi. Româna au fãcut-o cu regretata profesoarã, Bãbîi Gabriela, iar la reîntâlnire i-au adus un binemeritat omagiu, pentru cã, au spus ei, “a fost apropiatã de noi si ne-a format pentru viatã cu multe, multe sfaturi”. Fizica au fãcut-o cu Popencu Doina, Matematica – prof. Macovei Constantin, iar Limba Rusã cu profesorul Ocrainiciuc Mihai. La Limba Francezã au avut-o la catedrã pe prof. Neculau Viorica, iar Istorie i-a învãtat Holicov Elena. Profesoarã de Biologie le-a fost Trasnea Leopoldina, Tehnologia meseriei – prof. Petru Prepelita, Geografia – Toncu Georgicã si apoi domnul Susnea. Le-au mai îndrumat pasii Folescu Aurelia, Catanã Marieta, Morosanu Elena, director fiind domnul profesor Moraru. “Am fost o clasã modestã, cu posibilitãti materiale reduse, cu copii veniti din toate colturile judetului. Greu pentru noi si pãrintii nostri, care fãceau eforturi mari, pentru ca noi sã ne urmãm scoala. Dar am fost bine educati de profesori si pedagogi, cãci multi am stat la internat. Acum, cele mai multe fete sunt asistente medicale, dar ne mândrim si cu o învãtãtoare, o educatoare, cineva la serviciul 112, un pompier, inspector vamal, farmacist, inginer constructor, contabil, dar si asistent social (om deosebit, care ne-a spus “am ales sã-i ajut pe cei care au nevoie, pentru cã eu pot sã-i înteleg cel mai bine”). Nu ne-am mai vãzut de dupã banchetul de sfârsit de liceu. Au trecut 26 de ani. Pentru unii a trecut chiar 28, cãci noi am prins treapta a ll-a si am avut câtiva colegi care au ales alte licee. Dar am vrut ca si ei sã fie la întâlnirea noastrã. Una dintre colege a venit în Husi dupã 28 de ani, cu toatã familia, cu sotul si cele douã fete minunate. Credeam cã nu ne vom recunoaste si din acest motiv am fãcut numere matricole, chiar dupã cele originale, doar cã am pus numãrul 26, anii trecuti de când nu ne-am vãzut. Dacã atunci, unii dintre noi detestam aceste numere matricole, acum le-am purtat cu mândrie”, povestesc fostii colegi.
“Am hotãrât ca la întâlnire nimeni sã nu vinã cu tinute speciale. Simpli sã fim, asa cum am fost mereu”
“Prima victorie în legãturã cu proiectul nostru, al revederii din 2018, a fost în momentul în care i-am gãsit pe toti cei 39 de colegi. Dupã atâtia ani nu stiam aproape nimic unii de altii. Suntem trei colegi care am organizat totul. Colegii nostri au venit din Spania, Iasi, Brasov, Bucuresti, Roman, Bârlad, Vaslui. Doar colega din SUA , cea din Germania si colegul din Danemarca nu au putut ajunge. Dar la urmãtoarea întâlnire au promis ca vor fi prezenti. Pentru toti viata a fost grea. Schimbãrile din tarã, lipsurile, probleme de sãnãtate, pierderea unei persoane dragi si multe, multe altele nu ne-au învins. Dupã atâtia ani, am iesit învingãtori. De aceea, simbolic, fiecare an primit premiul I cu coronita, un buchet de flori si diplomã. Toti premianti în frunte cu doamna dirigintã, care pânã nu demult era foarte bolnavã si se ruga sã ajungã sã trãiascã pânã la întâlnirea noastrã. Cum anul acesta este special pentru tara noastrã, în orice detaliu s-a aflat tricolorul. Mãrturia – o sticlutã cu însemnele profilului absolvit în 1992 si lavandã, legatã cu pânzã si flori uscate (sã conservãm astfel emotiile si sentimentele, dacã tot eram noi porecliti în liceu de cãtre celelalte clase ,,Conserve”). Buchetul pe care l-a primit fiecare coleg a fost din flori nemuritoare, cu mac crosetat si flori în trei culori: rosu, galben si albastru. Am hotãrât ca la întâlnire nimeni sã nu vinã cu tinute speciale. Fãrã prea multe artificii. Simpli sã fim, asa cum am fost mereu. Toti am venit îmbrãcati în tinute traditionale. Si ce frumoase au fost fetele cu coronite si ii!”, spun, cu mândrie, absolventii din 1992.
“Prin voi am trãit”
“Am redevenit adolescenti. Unii chiar au început sã se comporte, în sensul frumos, ca niste liceeni. Ar mai fi multe de spus. Un singur lucru însã trebuie adãugat: toti suntem mândri de colegii nostri si de familiile noastre. Sotia unui coleg a spus cã i se rupe inima la final, când parcã nimeni nu voia sã plece. Doamna dirigintã s-a retras în aplauzele noastre. I-am spus: “multumim cã ati avut grijã de noi”, iar dumneaei ne-a spus: “prin voi am trãit”. Toti am fost cu lacrimi în ochi”, recunosc fostii colegi.
“Ne-a unit faptul cã nu am fost plini de orgolii si faptul cã am împãrtit o pâine rotundã si neagrã”
“Cred cã asta ne-a unit, faptul cã am fost modesti, din familii care nu aveau ce sã ne dea altceva decât strictul necesar. Ne-au unit toate acestea. Am devenit si mai motivati sã luptãm cu viata si sã ne câstigãm locul nostru. Noi nu am fost ca alte clase, plini de orgolii si altele. Uniti si dupã 26 de ani, chiar dacã nu ne-am vãzut, am vorbit unii cu altii, de parcã ieri împãrteam niste covrigi în clasã sau o pâine rotundã, negrã, duminica seara, când primeam hranã rece de la cantina internatului si eram rupti de foame. Doamna dirigintã a cam fost uitatã. Acum este bãtrânã si bolnavã. Ne-a multumit cã ne-am amintit de ea. Noi am vãzut câtã fortã a cãpãtat la cei 80 de ani ai sãi, de când am contactat-o pentru întâlnire”.
