POVESTE CU TÂLC… “Eu n-am dat niciodatã de gustul porcului”, mi-a spus mos Vasile, zilele trecute, în micutul si modestul sãu atelier de fierãrie din Costesti. Recunosc cã nu mi-am dat seama la ce se referea, ba chiar aproape cã înclinam sã cred cã expresia are legãturã cu regnul animal. Nici vorbã de asa ceva. Mos Vasile îmi spune cã nu a bãut niciodatã sã nu mai stie de el, sã meargã pe cinci cãrãri sau sã ajungã la spital. Îl cred pe loc, cãci dacã ar fi fost asa, probabil nu ar mai fi fost atât de lucid la cei 82 ani ai sãi. Îmi povesteste cã e fierar de la 9 ani, cã potcoveste caii de 73 ani si cã nu s-a gândit niciodatã sã renunte la aceastã meserie. A practicat-o în multe zone ale tãrii, în vremuri grele, inclusiv în timpul celui De-al Doilea Rãzboi Mondial, si cã o predã în continuare copiilor si nepotilor sãi. Cititi în rândurile urmãtoare o adevãratã poveste despre ce înseamnã sã fii fierar, o meserie tot mai putin practicatã astãzi, mai ales în mediul rural, acolo unde cei bãtrâni pleacã la Cer, iar cei tineri aleg drumul strãinãtãtii.
Comuna Costesti, orele amiezii. Ghidati de câtiva localnici, reusim sã ajungem acasã la mos Vasile Maxim, fierarul satului. În fata portii, un mic panouas ne indicã faptul cã am ajuns în locul potrivit: “Atelier de fierãrie. Maxim V-le”. Tot în fata portii, un client îl astepta pe mos Vasile sã îi lipeascã o piesã de la cãrutã. Nu zãbovim mult, cãci meseriasul apare. Asistãm la procesul de lipire si ne surprinde dibãcia mesterului, care desi se aflã la o vârstã înaintatã, bate ciocanul ca în tinerete. Lipeste piesa de la cãrutã, iar clientul pleacã multumit. Noi rãmânem pentru a descoperi câte ceva din tainele acestei meserii. “Mai spuneti o datã si mai tare, cã nu prea aud. Am avut o traumã mai de mult din cauza unui proiectil”, ne roagã mos Vasile, arãtându-ne aparatul auditiv din ureche. Îl întrebãm cum si când a început relatia sa cu fierãria si ne spune, mândru, cã e o meserie mostenitã din familie, de la tatãl sãu, si el un fierar priceput. “Aveam nouã ani si fãcusem doar douã clase, când am început sã potcovesc caii. Vãzusem la tatãl meu, care era si el fierar si am zis sã încerc si eu. Oamenii se mirau cã mã descurc, pentru cã eram copil, dar se bucurau. Mã luau în brate când mã vedeau, mã vedeau special. Atunci erau cozile foarte mari la poartã, toatã lumea venea sã-si potcoveascã caii sau sã repare câte ceva pe la cãrutã. E o meserie bunã, cãutatã. Bine, si grea, dar dacã îti place. Eu am lucrat în toatã tara asta, în Banat, în Bucovina, Suceava, Constanta, numa’ la Husi nu am fost. Dar vara asta mã duc. Am auzit cã e frumos…”, spune mos Vasile.
“Pãi da’ crezi cã dobitocu’ ãsta este prost?!”
Povestea lui continuã cu întâmplãrile legate de armatã si de front. Ca toti cei de vârsta sa, a fost în cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. “Am avut de-a face cu fel de fel de oameni. De cum începe sã discute unu’, îmi dau seama cam ce vrea el. Sef contabil, note de comandã, trebuia sã mã înormeze. I-am spus <<mãi, nu te mai uita pe normator, trece acolo ce îti zic eu si apoi te uiti… Când s-a uitat… <<bãi, dacã tu aveai douã clase, mã scoteai de aici>>. Baba (n.r. sotia sa) are sase clase si face socoteala… Eu îi spun <<nu mai face socoteala, atât trebuie sã iasã>>. <<Da’ de unde stii?>>, <<Pãi da’ crezi cã dobitocu’ ãsta este prost?!>>. Am fost si pe front. Câtã foame am mai îndurat, cât chin, pãduchi… Eu acolo mi-am pierdut auzul. Un proiectil a explodat foarte aproape de mine. Te marcheazã psihic, darãmite fizic…”, spune mos Vasile în timp ce-si scoate din buzunar pachetul cu tigãri, alege una si o aprinde. “V-am zis cã vara asta mã duc la Husi, cã nu am fost deloc, nu? Eh, mai beau o bere rece acolo, mai una-alta… Sã vã spun ceva: eu n-am dat niciodatã de gustul porcului. Am bãut cât mi-a trebuit. Putin. Ca sã bei sã dai de gustul porcului, nu mai esti om. Damblagesti, începi sã aiuresti. Cel mai urât obicei e bãutura asta. Bine, bei cât trebuie, dar ca sã bei sã mergi pe cinci cãrãri, te duci dracului…”, spune mos Vasile. Are întelepciunea unui om trecut prin multe chinuri, multe experiente dureroase, iar vorbele sale cu tâlc merg ca un bumerang în mijlocul problemei cauzate de alcool. Stau si mã întreb: dacã mãcar jumãtate din populatia tãrii ar gândi asa, precum un om simplu, de la tarã, fãrã carte, fãrã a fi cãlãtorit prin strãinãtãturi, oare nu am fi un popor mai sãnãtos si mai civilizat? Dar de unde atâta întelepciune? La cei 82 ani ai sãi, mos Vasile încã mai munceste, face potcoave pentru cai, îi potcoveste, sudeazã, modeleazã fierul… Si nu se plânge. Nici de muncã, nici de clienti. Desi sunt putini, cu mult mai putini decât în urmã cu 20-30 ani, nu se plânge. Pentru cã a învãtat sã trãiascã demn, sã munceascã si sã ducã mai departe meseria de fierar. Are fii, nepoti, i-a îndrumat si pe ei pe acest drum, cine stie dacã meseria va supravietui vremurilor grele prin care trece tara asta.
