SIMBOL…În spatele oricărui bărbat de succes stă o femeie, iar sprijinul necondiționat pe care l-a avut creatorul României moderne, Alexandru Ioan Cuza, a fost soția sa, prima Doamnă a României, Elena Cuza. Pe numele ei de fată Elena Rosetti-Solescu, aceasta este, fără îndoială, cea mai reprezentativă personalitate a județului Vaslui. Chiar dacă era o fire introvertită, conservatoare, iar cei din jur nu o considerau o femeie atrăgătoare, a fost iubită de popor pentru acțiunile caritabile întreprinse și s-a bucurat, în timpul vieții, de simpatia împăratului Napoleon al III-lea și a împărătesei Eugenia, a prietenilor apropiați ai soțului ei, a lui Carol I, Ferdinand și a reginei Maria. Din păcate, deși iubită de toată lumea, nu a reușit să obțină și dragostea celui de la care a așteptat cel mai mult atenție, soțul său. În ciuda tuturor infidelităților acestuia, care erau de notorietate, în ciuda abandonului și a lipsei de respect, i-a rămas aproape, dând dovadă de un devotament ieșit din comun, cum rar îți este dat să vezi. Pentru că nu i-a putut oferi urmași, i-a înfiat pe cei doi copii pe care soțul ei i-a avut cu rivala sa, de fapt femeia pe care a iubit-o acesta, Maria Obrenovici. Elena Cuza a fost un model de înțelegere, demnitate și devotament, iar numele ei are un loc de cinste în istoria României.
Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale, Catinca, s-a născut pe 17 iunie 1825, la Iași. Si-a petrecut copilăria la moșia părinților de la Solești, Vaslui. Educația Elenei Rosetti a început la Solești, sub îndrumarea mamei sale, și a continuat la Miclăușeni, în reședința bunicului Dumitrache Sturdza, unde acesta avea o bogată colecție de manuscrise și documente vechi. De la vârsta de 7 ani este dusă la Scheia, la colegiul particular al fratelui Catincăi, Constantin Sturdza și al soției acestuia, Agripina. Mama Elenei ținea mult ca aceasta să cunoască bine limbile străine, germana și franceza. La 15 ani a fost introdusă în înalta societate și s-a mutat la Iași. Aici l-a cunoscut pe Alexandru Ioan Cuza. L-a întâlnit pentru prima dată în 1844 și se spune că s-ar fi îndrăgostit pe loc de tânărul arătos. Deși aveau firi complet diferite, cei doi au decis să se căsătorească. Elena era introvertită, stângace, restrasă și timidă. De asemenea, era foarte mică și subțire, nu era o femeie foarte atrăgătoare. Cuza era un bărbat galant, cuceritor și impulsiv, care avea deja o faimă de afemeiat. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile față de mama sa înaintea celor față de soț. Aceștia s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați. După înăbușirea revoluției de la 1848, Elena Cuza a dovedit că poate acționa în momente de criză. Pusă în fața unei situații periculoase – „revoluționarii fugeau din Iași spre Galați, urmăriți de oamenii domnitorului Mihail Sturdza”, ce amenința siguranța soțului ei – această tânără femeie timidă și lipsită de încredere în sine, a dovedit o energie extraordinară, inițiativă și hotărâre. A pornit singură de la Solești spre Galați, unde a mers să îl vadă pe consulul britanic Cuninghan. Împreună au pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuți și mai departe la Viena și Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica.
Infidelitățile lui Alexandru Ioan Cuza și abnegația Elenei Cuza
La scurtă vreme după ce Cuza a fost numit pârcălab la Galați (1852) au apărut primele neînțelegeri în căsnicia lor. Farmecul și veselia naturală ale lui Cuza atrăgeau femeile din societatea gălățeană și cea ieșeană, față de care el nu rămânea indiferent. Numeroasele sale infidelități au devenit subiect de bârfe. În acea societate dominată de bărbați, infidelitatea, în special cea a soțului, era acceptată ca un lucru comun. De regulă, ea nu ducea la divorț și nici nu marca o carieră politică, cu condiția să fie făcută cu un dram de tact și cu discreție pentru a proteja victima. În cazul Elenei, asemenea precauții nu au fost luate și ea a suferit o umilință personală. Sănătatea i-a fost afectată și Cuza i-a sugerat să plece la Paris, în primul rând pentru că își dorea să fie liber. La insistențele Catincăi Rosetti, pe care Cuza avea să o deteste, Elena a revenit în țară în 1853. Dar a continuat să petreacă mai multă vreme la Solești decât cu soțul ei la Galați. Dubla alegere a lui Cuza în ianuarie 1859 a venit ca o surpriză pentru ambii soți. Elena Cuza s-a adaptat greu noii situații, însă cu susținerea mamei sale a făcut față rezonabil noilor îndatoriri.
A crescut fiii amantei Maria Obrenovici
Rivala care i-a făcut viața nefericită a fost Maria Obrenovici, fiica lui Costin Catargi, văduva lui Efrem Obrenovici și mama lui Milan, viitorul rege al Serbiei. Cu 10 ani mai tânără decât Elena, calculată, aceasta l-a sedus pe Alexandru Ioan Cuza, iar Elena a preferat să-și găsească liniștea interioară într-un nou exil la Paris. Elena Cuza a revenit în țară la îndemnurile lui Vasile Alecsandri, în primăvara lui 1862. La Paris a acordat o mai mare atenție aspectului ei exterior, s-a îmbrăcat cu mai multă grijă și a căpătat gusturi sofisticate, a citit intens și era mult mai bine informată asupra problemelor politice și sociale ale timpului. La prima recepție dată la palatul din București, prin purtarea sa, prin modul simplu și prietenos prin care știa să câștige sufletele, principesa domnitoare îl impresionă chiar și pe soțul său văzând-o atât de stăpână pe mișcări și vorbe, căci el o știa timidă și stângace. Elena s-a străduit din răsputeri să se ridice la nivelul așteptărilor și al îndatoririlor sociale ce îi reveneau ca primă doamnă a țării. Lua parte la ceremoniile de la Palat, prezida dineuri, organiza baluri și spectacole de teatru, alături de soțul ei, primea personaje importante în audiențe particulare. În anul 1864 domnitorul l-a adus la palat pe fiul său Alexandru, copilul făcut cu Maria Obrenovici, și l-a prezentat soției sale ca pe un orfan salvat de la înec (în acel an fuseseră inundații în Dâmbovița, n.r.), pe care urma să îl țină până la găsirea părinților. Această minciună o revoltă pe Elena, căci ea știa despre cine era vorba și l-a înștiințat pe domnitor că preferă despărțirea, sătulă fiind de glumele făcute pe seama toleranței ei. Văzând însă recunoștința și admirația țăranilor din Ruginoasa față de ceea ce înfăptuise Cuza, aceasta consimți în cele din urmă să îl înfieze. În 1865 i-a urmat un altul, Dimitrie. Elena nu putea avea copii, prin urmare, trecând peste resentimente, nu doar că i-a înfiat pe cei doi băieți ai domnitorului, dar i-a iubit și i-a crescut de parcă ar fi fost ai ei.
Exilul și dragostea eternă a primei Doamne a României
EXEMPLU DE URMAT…O altă lovitură primită de Elena Cuza din partea soțului a fost imediat după lovitura de stat din 1866, pusă la cale de „monstruoasa coaliție”. În acea noapte, Elena a încercat să ajungă la soțul ei, dar i s-a răspuns că nu se mai află în Palat. Cu ajutorul consulului francez Tillos a reușit să îl întâlnească pe Cuza la Cotroceni. Apoi, acesta a părăsit țara doar cu amanta, fără să o mai aștepte pe soție. Elena a aflat la 26 februarie, că ei ajunseseră deja la Viena, căci domnitorul o prezentase grănicerilor drept soție pe Maria Obrenovici. Întreaga familie i-a cerut să divorțeze. Deși familia i-a cerut insistent acest lucru, ea nu a cedat și a decis să plece împreună cu cei doi copii la el. Chemarea datoriei a fost mai puternică. Soțul ei era acum un exilat, un om bolnav, avea nevoie de dragostea copiilor, era deci datoria ei să-i stea în preajmă. Au călătorit împreună la Ems, Paris, Aix les Bains, Reichenhall, și-au cumpărat o casă frumoasă la Dabling, lângă Viena, o altă vilă lângă Florența, pentru a se stabili în final la Heidelberg. Dar nu a putut scăpa de umbra Mariei, care continua să se întâlnească cu fostul domn prin diferite hoteluri. Elena l-a îngrijit cât a fost bolnav, în ultima perioadă a vieții lui, și ea i-a stat la căpătâi când a murit, la Heidelberg, în 1873. I-a purtat lui Cuza aceeași dragoste și după moarte. La aniversarea unei jumătăți de veac de la Unirea Principatelor, în 1909, i s-au adresat omagii din toate colțurile țării, cărora le-a mulțumit „în numele lui Alexandru Ioan Cuza”. Aceasta a murit la vârsta de 84 de ani, la 3 aprilie 1909, în urma unei gripe care s-a transformat în pneumonie și, conform dorințelor sale, a fost înhumată alături de mama sa, la moșia de la Solești, fără funeralii naționale.
