MARTIRUL… „Sacrificiul meu nu trebuie plâns, ci doar urmat”, a spus, cu sufletul strâns, Episcopul Grigorie Leu al Husilor, martirul care si-a privit moartea în ochi si nu a pus nicio clipã pret pe viata sa, atunci când în balantã a fost asezat, cu forta, însusi destinul Episcopiei Husilor. Dupã ce primise, pe 23 februarie, vestea cã Prezidiul Marii Adunãri Nationale a promulgat Decretul 233, prin care se desfiinta Episcopia Husilor, Episcopul Grigorie Leu s-a dus la Bucuresti, sã îi spunã în fatã lui Petru Groza de ce e inadmisibilã si neghioabã o astfel de decizie. Curajul sãu urias de a-i înfrunta pe comunistii diabolici l-a costat viata, cãci a fost otrãvit cu arsenicul, picurat într-o banalã cafea.
Episcopia Husilor a avut parte, în decursul istoriei sale, de multi conducãtori vrednici, care au slujit-o cu credintã, însã Grigorie Leu (episcop al locului între anii 1940 – 1949) a rãmas în memoria locurilor ca un martir. S-a stins în chinuri groaznice, dupã ce a fost otrãvit cu arsenic, spun istoricii, chiar la ordinul lui Petru Groza. Ba, în documentele vremii, s-au spus cã însusi Petru Groza i-ar fi întins Episcopului Grigorie, cafeaua otrãvitã. „Episcopia din Tara de Jos a Moldovei a fost pãstoritã, pânã în anul 1949, când Vlãdica Grigorie a fost martirizat pentru cã s-a împotrivit comunismului”, spunea Patriarhul Nicodim Munteanu. Comunistii puseserã gând rãu Episcopiei Husilor, pe care doreau sã o desfiinteze, atât pentru împlinirea planului lor smintit, cât mai ales pentru a-l pedepsi astfel pe Grigorie Leu, tatãl lui Vasile Leu, cel care, stabilit peste hotare, combãtea dur comunismul care cuprinsese tara, ca o molimã. Acolo unde se putea exprima, mai cu seamã la posturile celebre de radio din capitalele Europei, Vasile Leu fãcea cunoscut necazul românilor, peste grumazul cãrora comunistii îsi puseserã cizma rosie.
Jertfa si smerenie, pânã la capãt: „Îndepãrtati-mã pe mine, dar lãsati Episcopia”
Pe 25 februarie 1949, Episcopul Grigorie Leu merge la Guvern, unde fusese chemat, ca urmare a pozitiilor sale ferme împotriva ideii de desfiintare a Episcopiei Husilor. Ia masa cu liderii tãrii, între care si Petru Groza. Nu dã niciun pas înapoi de la convingerile sale. Are curajul de a le spune în fatã argumentele pentru care mãsurile lor, menite sã sugrume Biserica, vor dãuna, peste timp, unui popor profund credincios. S-a uitat în ochii lui Petru Groza si i-a adus aminte cã este fiu de preot, ceea ce, spun mãrturiile vremii, a stârnit furia primului-ministru. Le-a spus apoi cã, pentru ca Episcopia sã rãmânã asa cum 350 de ani fusese, nu va ezita nicio clipã sã renunte la demnitatea de Episcop. Plecând de la Bucuresti, pe drumul cãtre Husi, i s-a fãcut rãu, din ce în ce mai rãu. Se spune cã Episcopul Grigorie, extrem de slãbit de otrava care începusã sã îsi facã efectul, ar fi cerut sefului de garã de la Crasna sã telefoneze urgent dupã medicul sãu de familie. Ajuns acasã si fiind la capãtul puterilor, i se ia analize, iar în sputã se descoperã urme de arsenic. Se povesteste cã, la ordinul comunistilor, nici medicul de la spital, nici procurorul care ar fi trebuit sã primeascã plângerea familiei nu au mai fost de gãsit o vreme, tocmai pentru ca nimeni sã nu poatã cerceta aceastã crimã. Pe 1 martie, Episcopul Grigorie Leu s-a stins din viatã, înconjurat de rudele sale. Trupul neînsufletit a fost înmormântat în curtea Catedralei Episcopale a Episcopiei Husilor. A rãmas în urma sa o jertfã înãltãtoare, dar si ecoul unui curaj urias, de a lupta pentru credinta strãmosilor. „Îndepãrtati-mã pe mine, dar lãsati Episcopia”, le-a spus comunistilor, curajosul Episcop Grigorie. „Putea-voi duce austeritatea persoanei mele dupã pilda Prototipului nostru, mãcar pânã la drumul arzãtor al apostolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vorbelor de ocarã si chiar la primirea de lovituri si scuipãri pentru învãtãtura Evangheliei?… Cãci de o încoronare cu spini si de întinsul mâinilor pe cruce, e prea greu sã mai vorbim noi, muritorii de astãzi!”, a spus, cu un înteles profund si parcã anticipativ, Episcopul Grigorie Leu, pe 4 februarie 1925, în discursul tinut la primirea sa în Sfântul Sinod.
