24 IANUARIE – EVENIMENT CU O DEOSEBITÃ SEMNIFICATIE ISTORICÃ
Anul acesta sãrbãtorim Unirea Principatelor Române în contextul centenarului Marii Uniri.
Constiinta poporului român despre unitatea sa etnicã este strãveche. Când românii din Ardeal coborau la iernat cu turmele lor în Câmpia Dunãrii sau dincolo de Dunãre, pe tãrmul mãrii, ei auzeau pretutindeni aceeasi limbã si vedeau aceleasi obiceiuri. Tot asa, când pescarii de la „baltã” treceau cu carele lor de peste peste munti, spre Brasov, Sibiu, Bistrita si mai departe, întâlneau aceeasi limbã si îsi dãdeau seama cã reprezentau unul si acelasi popor.
Cãrturarii moldoveni Grigore Ureche si Miron Costin au stãruit încã din secolul al XVII-lea asupra unitãtii românilor, arãtând cã moldovenii cu muntenii si cu transilvãnenii una sunt si „de la RÂM ne tragem”, din nobila obârsie a Romei.
Dar, dacã exista o constiintã popularã si una cãrturãreascã asupra unitãtii etnice românesti, nu era, în schimb, si o unitate politicã, existând concomitent trei state: unul la miazãzi de Carpati, numit Tara Româneascã (sau Muntenia), altul la rãsãrit, numit Moldova, si un al treilea în interiorul lantului Carpatic, numit Transilvania. Mihai Viteazul a fost singurul domn român care a reusit sã uneascã sub sceptrul sãu cele trei tãri românesti, în anii 1599-1600. Aceastã unire nu a durat decât putinã vreme, dar amintirea faptei sale nu s-a mai stins niciodatã, rãmânând îndreptar luminos pentru urmasi. Primii care au reluat ideea de unitate nationalã au fost reprezentantii scolii ardelene: Petru Maior, Gheorghe Sincai, Inocentiu Micu-Clain si Ion Budai Deleanu.
Încã din anul 1772, într-un memoriu personal, semnat de mai multi înalti dregãtori si adresat Austriei, marele ban muntean, Mihai Cantacuzino, arãta avantajele ce ar decurge pentru Principatele Române, dar si pentru pacea europeanã, dacã Tara Româneascã si Moldova s-ar uni si dacã noul stat s-ar bucura de protectia comunã a Austriei si Rusiei.
Odatã cu veacul al XIX-lea, ideea unirii politice a românilor de pretutindeni a devenit tot mai puternicã si a ajuns sã se impunã ca o necesitate obiectivã. Rãpirea Moldovei dintre Prut si Nistru de cãtre Imperiul Tarist, la data de 16/28 mai 1812, a trezit si mai mult constiintele pentru intensificarea eforturilor în scopul fãuririi statului national român.
Adresându-se boierilor, într-o scrisoare din 5/17 aprilie 1821, Tudor Vladimirescu le spunea sã ia legãtura „cu dumnealor boierii moldoveni, ca unii ce suntem de un neam, de o lege si supt aceeasi stãpânire si ocrotiti de aceeasi putere”. Tudor adãuga: „urmeazã sã stim cele ce se fac acolo, sã le vestim acestea de aici ca fiind la un gând si într-un glas cu Moldova, sã putem cîstiga, deopotrivã, dreptãtile acestor principaturi, ajutându-ne unii pe altii”.
Cãrturarii români doreau atunci, din adâncul fiintei lor, unirea celor trei tãri românesti. Imaginea Daciei vechi, a tãrii lui Burebista si Decebal, ce se întindea pe ambele laturi ale Carpatilor, domina spiritele. Încã din 1818 învãtatul Dionisie Fotino a publicat „Istoria vechii Dacii”. Mihail Kogãlniceanu a scos la Iasi, în 1840, publicatia „Dacia literarã”. Transilvãneanul August Treboniu Laurian, împreunã cu munteanul Nicolae Bãlcescu, au început sã dea la ivealã, din 1845, la Bucuresti, „Magazinul istoric pentru Dacia”, editat în cinci volume.
Muntenii, într-un memoriu, cereau domnitorului Gheorghe Bibescu sã lupte pentru înfiintarea „regatului dacic”. Numele strãmosilor ajungea sã aibã semnificatia unui adevãrat program politic: înfãptuirea statului românesc unitar, care rãspundea unei necesitãti politice, economice, sociale si culturale. Astfel, se instituia unirea vamalã dintre Muntenia si Moldova, aplicatã de la 1 ianuarie 1848, precedatã de conventia de comert din anul 1835.
În anul 842 tinerii din Muntenia au oferit tronul acestei tãri lui Mihai Sturdza, domnul Moldovei, care însã a refuzat sã-l primeascã, de teama interventiei Imperiului tarist.
Unul dintre dezideratele partidei nationale din Moldova, publicate de Mihail Kogãlniceanu în august 1848, la Cernãuti (Bucovina), era Unirea Principatelor.
În timpul domniilor lui Barbu Stirbei, în Tara Româneascã, si Grigore Alexandru Ghica, în Moldova, ideea unirii a pãtruns adânc în spiritele românilor, pe care domnitorii o sustineau. Astfel, Barbu Stirbei, într-un memoriu din 1855, trimis marelui vizir, spunea: „Pentru a fi… interpretul credincios al opiniei publice, trebuie sã adãugãm cã dorintele unanime ale valaho-moldovenilor cheamã la unirea celor douã principate sub un singur cap, chiar dacã acesta ar trebui sã fie luat de la una din familiile princiare din strãinãtate, ceea ce ar cruta cu adevãrat o tarã ce a suferit de încercãrile alegerilor si prefacerilor”.
Într-un memoriu trimis Conferintei de pace de la Paris, la sfârsitul rãzboiul Crimeii (1856), Grigore Alexandru Ghica cerea, de asemenea, în chip hotãrât, unirea Principatelor Române. Multumindu-i pentru acest gest, divanul Moldovei declara: „Mãria-ta ai pregãtit calea cãtre mântuirea tãrii noastre, cãci ai sprijinit si ai pledat înaintea areopagului european întrunirea Principatelor, principiu de mãrire, de glorie si de temeinicã asezare a acestei tãri”.
Noile divanuri ad-hoc, din Principatele Române, alese în octombrie 1857, dupã întelegerile de la Osborne dintre împãratul francez Napoleon al III-lea si regina Victoria a Angliei, cereau Portii Otomane si Puterilor garante:
– respectarea drepturilor Principatelor si îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulatii încheiate cu Înalta Poartã în anii 1393, 1460, 1511 si 1634;
– unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele România;
– print strãin, cu mostenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei si ai cãrui mostenitori sã fie crescuti în religia tãrii noastre;
– neutralitatea Principatelor;
– putere legiuitoare încredintatã unei Obstesti Adunãri, în care sã fie reprezentate toate interesele natiei.
Prin Conventia prevãzutã de Tratatul Încheiat la Paris, în ziua de 7/19 august 1858, s-au hotãrât urmãtoarele:
– Muntenia si Moldova vor purta numele de Principatele Unite;
– la Focsani va exista o Comisie Centralã care va pregãti legile;
– tot la Focsani va exista o Curte de Casatie comunã si armatele vor primi o organizare identicã spre a forma, la nevoie, una singurã;
– fiecare tarã va avea domnul sãu, care va cârmui si administra cu ajutorul ministrilor si va exista o adunare legislativã.
În acest fel, Conventia devenea noua Constitutie a Principatelor Muntenia si Moldova.
Conform noii Constitutii, moldovenii au ales ca domn al Moldovei, la 5/17 ianuarie 1859, pe colonelul Alexandru-Ioan Cuza.
În Muntenia se vorbea la început de Gheorghe Bibescu si de Barbu Stirbei, fosti domnitori. Învingând elementele conservatoare, reprezentantii partidei nationale au reusit sã aleagã ca domn, la 24 ianuarie / 5 februarie 1859, tot pe colonelul Alexandru-Ioan Cuza. Un ziarist al epocii, George Valentineanu, scria: „Tot Bucurestiul era în picioare, de la Filaret si Dealul Mitropoliei pânã la Bãneasa, miscat de aceastã veste salvatoare si strigând din rãrunchii inimii: Trãiascã Unirea! Trãiascã Cuza Vodã! Trãiascã Rosii si Albii! Trãiascã boierii si poporul! Bucuria era în culme. Toti îsi deterã mâna si se sãrutarã ca niste frati. Nu mai erau resimtite sentimente separatiste, nu mai erau partide (…). Lacrimi de bucurie ieseau din ochii tuturor”. A fost unul din rarele momente de concordie nationalã pe care le-au trãit românii în istoria lor.
Prin dubla alegere a lui Alexandru-Ioan Cuza, care a provocat o mare însufletire în Moldova, Muntenia si Transilvania, înaintasii nostri au stiut sã împace textul Conventiei de la Paris (din 7/19 august 1858), cu dorinta tãrii întregi. Astfel, lupta pentru unire a înregistrat un succes rãsunãtor, dubla alegere însemnând începutul procesului de construire, pe baze moderne, a statului national român.
Referindu-se la atmosfera în care s-a votat Unirea Principatelor Române, H. Churchil, consulul britanic de la Iasi, nota, la 6 februarie 1859: „Alegerea lui Cuza în Tara Româneascã a creat un mare entuziasm aici. Se considerã cã s-a efectuat un mare pas spre Unirea care va fi înfãptuitã, dacã nu i se vor opune mãsuri puternice. În jurnalele din Moldova s-a declarat clar cã dacã Poarta va îndrãzni sã refuze investitura, românii îi vor respinge autoritatea si, de la primul pânã la ultimul, îsi vor apãra drepturile pânã la capãt”.
Evenimentul a avut ecou si peste hotare, stârnind comentarii elogioase în Franta, Marea Britanie, statele italiene s.a. Cunoscutul revolutionar maghiar Ludwig Kossuth scria cã „un astfel de spirit e necesar ca un popor sã întemeieze o patrie, dacã a pierdut-o, sã si-o recîstige”.
Sugestivã pentru entuziasmul populatiei românesti de pretutindeni, dupã dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, este telegrama trimisã domnului de locuitorii judetului Fãlciu: „Fapta pe care Mãria-Voastrã ati isprãvit, slobozind neamul românesc din boieresc, munca silitã… este atât de mare cât nu o poate scrie niminia. Dumnezeul pãrintilor nostri pãstreze zilele Mãriei Tale ferice. Îl rugãm sã ia din zilele noastre si a copiilor nostri si sã adaoge la ale Mãriei Tale, sã ne pui la cale pânã la sfârsit. Rugãmu-te, dã-ne voie ca de acum înainte sã te numim Pãrintele cel bine Voitor si slobozitorul neamului tãrãnesc”.
În anii domniei sale (1859-1866), Alexandru-Ioan Cuza a reusit sã desãvârseascã Unirea Principatelor si sã dea noului stat, România, o organizare modernã. Rãmânea generatiilor viitoare sã actioneze pentru înfãptuirea Marii Uniri din anul 1918.
NOTE:
1. General Vasile Milea s.a., Istoria militarã a poporului român, volumul IV, Editura Militarã, Bucuresti, 1987
2. I. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub, Cuza Vodã, In memoriam, Editura Junimea, Iasi, 1973
3. Constantin C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza, Editura Militarã, Bucuresti, 1973
4. Istoria românilor, volumul VII, Constituirea României moderne (1821-1878), Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2003.
colonel (rtr.) Constantin CHIPER
