ISTORIE… Osestiul pãstreazã mai putine amintiri decât ne-am dori din perioada în care s-a realizat Marea Unire. Sãtenii de aici au aflat mai târziu de împlinirea idealului national, abia când bãrbatii plecati pe front s-au întors acasã. Amintirile lor, în mare parte, sunt legate de rusii cantonati în comunã. De ce rusi? Pentru cã România intrase în rãzboi de partea Antantei, aliantã formatã din Franta, Imperiul Britanic si Imperiul Rus. O parte din armata românã, precum si din cea rusã, a fost nevoitã sã se retragã în zona Moldovei, pentru refacere si instructie. S-a nimerit ca la Osesti sã poposeascã, în perioada 1916-1917, soldati din armata rusã. Tifosul exantematic din zona de conflict armat a ajuns, însã, si aici, iar cei care au murit au fost înmormântati într-o groapã comunã. Locul nu a fost marcat, iar oamenii si-au construit case peste ea. Dupã câtiva ani, autoritãtile locale au hotãrât sã construiascã în curtea Bisericii „Sf. Parascheva” din satul Buda un monument „în amintirea ofiterilor gradelor inferioare si soldatilor din Reg. 78 Inf. Morti de boli contagioase în Campania anilor 1916-1917”.
Ziua Nationalã a României este sãrbãtoritã, an de an, cu slujbã religioasã si spectacole folclorice, sustinute de elevii comunei Osesti. În periplul nostru de descoperire a unei pagini din istoria localitãtii, am poposit în satul de resedintã, la Centrul Cultural. Nu apucãm sã intrãm, cãci din curtea acestuia zãrim mai multi copii de scoalã primarã, alergând spre clãdire. Rãsunã a muzicã popularã, neaos moldoveneascã. Fosta profesoarã, Sofica Merilã, directoarea centrului, pregãtea de zor cu micutii numerele artistice pentru 1 Decembrie. A îndrumat numeroase generatii pe drumul folclorului si al dansurilor traditionale, a câstigat multe premii si, desi ar fi putut sã iasã la pensie, a ales sã nu o facã. Îsi doreste sã mai <<tinereascã>> putin, alãturi de micii artisti ai Osestiului.
„Tãranii luminati” din Buda si „rolul progresist”, atribuit Luizei Zavloschi
Face o pauzã de la lectia de dansuri populare, iar în acest timp o rugãm sã ne vorbeascã despre zestrea culturalã a comunei. Rãspunde prompt, cu agerimea unei minti antrenate de anii petrecuti la catedrã. „Se pot spune multe, dar poate cã cel mai reprezentativ lucru pentru aceastã comunitate este Luiza Zavloschi, prima femeie primar din România si din Balcani. Desi numele te trimite la ideea cã ar fi de o altã nationalitate, ea s-a nãscut în Buda, într-o familie de tãrani simpli si gospodari. A fãcut scoala primarã în localitate, a urmat Scoala Normalã de Învãtãtoare din Iasi, iar apoi s-a întors în satul natal, ca învãtãtoare. Câtiva ani mai târziu, pe la vreo 23 ani, s-a cãsãtorit cu învãtãtorul Constantin Zavloschi. Împreunã au avut sapte copii. În ceea ce priveste cariera didacticã, era foarte apreciatã pentru cã se implica mult. De fapt, asta a si recomandat-o pentru functia de primar. Sãtenii au vãzut în ea capacitatea de a schimba ceva în comunitatea lor. I-au propus sã preia frâiele comunei si, desi initial a ezitat, apoi a acceptat. Culmea e cã, la acea vreme, femeile nu aveau drept de vot. Sãtenii, însã, au profitat de faptul cã în documente nu era nicãieri specificat cã primarul trebuie sã fie bãrbat si, astfel, au ales prima femeie primar. Ca si acum, oamenii erau sãtui de promisiuni, voiau o schimbare”, ne povesteste directoarea Centrului Cultural. Initiativa acestora a uimit o lume întreagã, presa vremii tratând subiectul cu maximã seriozitate si apreciere. Iatã cum, „din toatã România tocmai în fundul judetului Vaslui s-au gãsit niste tãrani luminati care sã îsi atribuie un rol atât de progresist cum a însemnat alegerea unei femei în fruntea comunitãtii”, scriau,în 1930, ziaristii de la „Universul”. Luiza Zavloschi a avut douã mandate de primar si putea sã-l aibã si pe cel de-al treilea, dacã nu ar fi avut probleme de sãnãtate. În memoria acesteia, etnologul Dan Ravaru a organizat în urmã cu câtiva ani un eveniment ce a reunit toatele femeile primar din judet.
Femeie primar în Osesti si dupã Revolutia din 1989
Nu a fost singura datã în istoria Osestiului când comuna a fost condusã de o femeie. Imediat dupã revolutie, profesoara Sofica Merilã a ocupat functia de primar pânã la primele alegeri. Îsi aminteste si azi acea perioadã pe cât de grea, pe atât de frumoasã. „Eram tânãrã, cred cã aveam vreo 34 ani, si nu mi-am imaginat încãrcãtura momentului. Eram cadru didactic aici, la scoalã, predam biologie si educatie muzicalã. Nu fusesem membru de partid, nu avusesem contact cu politica de atunci, iar asta m-a recomandat. Tin minte cã ad-hoc se constituise un consiliu al Frontului Salvãrii Nationale, s-a ales în jur de 25 de persoane din toate satele comunei si, dupã ce au analizat situatia, m-au propus pentru functia de primar. Am stat în cumpãnã, nu stiam dacã sã accept. Dar sotul meu m-a îndemnat sã mã duc, cã doar ce poate sã se întâmple. Si asa am acceptat, dar cred cã inconstient, cum vã spuneam, nu am constientizat încãrcãtura momentului. Osestiul era, în perioada aceea, comuna cu cele mai multe gospodãrii individuale. Un domn îmi spusese atunci cã în fruntea comunitãtii trebuie sã fie un om harnic, gospodar. I-am replicat cã nu am avut eu niciodatã pretentia de a mã da cea mai mare gospodinã din rândul femeilor, dar voi face treabã bunã, explicându-i, totodatã, principiile mele morale. Am avut de unde învãta. Eu m-am nãscut si am crescut aici. În Osesti am fãcut scoala gimnazialã, iar liceul am fost nevoitã sã îl fac în Valea Jiului. Tatãl meu, care fusese membru de partid, a fost constrâns sã se mute acolo, pentru cã nu era de acord cu ce se întâmpla la acea vreme. A fost un om drept, cinstit, cu coloanã vertebralã, si mi-a transmis si mie sã fiu asa”, povesteste profesoara Sofica.
O sutã de soldati rusi, rãpusi de tifos
Coborâm dealul Osestiului si ne îndreptãm spre satul Buda, Biserica „Sf. Parascheva”, acolo unde este înmormântatã Luiza Zavloschi. La intrarea în curtea lãcasului de cult, un monument ne atrage atentia. Pe el stau scrise cu litere de-o schioapã, sterse de trecerea timpului, urmãtoarele: „în amintirea ofiterilor gradelor inferioare si soldatilor din Reg. 78 Inf. Morti de boli contagioase în Campania anilor 1916-1917”. Facem câteva sãpãturi si vedem cã, desi am fi tentati sã credem cã în localitate s-au purtat lupte, realitatea este alta. În Primul Rãzboi Mondial, armata rusã a fost cantonatã aici. Pentru cã, momentan, nu existã o monografie a comunei Osesti, am cerut sprijinul profesorului Dan Ravaru, pentru a ne povesti despre rusii încartierati în aceastã zonã. „O unitate militarã care luptã pe front are, de regulã, si un regiment care stã în spate si e pregãtit sã intervinã oricând. În 1916 noi am intrat în Primul Rãzboi Mondial si am cerut sprijinul rusilor, însã s-au dovedit a fi neseriosi. Când au început luptele în Dobrogea si am avut nevoie de ajutorul armatei ruse, au venit dupã douã sãptãmâni si nu prea s-au tinut de treabã. O serie de unitãti militare au fost retrase de pe front si cantonate în sate din Vaslui, Iasi, Botosani. Erau în refacere, sã se odihneascã, sã facã instructie cu noul armament primit din Franta. Rusii, însã, cum spuneam, au fost neseriosi. Trebuiau sã meargã pe front, nu se duceau, se îmbãtau, am fost nevoiti sã închidem toate crâsmele… Nu au murit nici pe front, nici din cauza alcoolului, ci pentru cã tifosul exantematic a ajuns în zona asta”, ne-a povestit profesorul Dan Ravaru. Si sãtenii din Osesti îsi amintesc cum pãrintii le povesteau de rusii care au locuit la ei în sat. „Si nu doar aici, mama mea e dintr-un sat din Delesti si, la fel, îsi aminteste cã, în acea perioadã, la ei a locuit o garnizoanã de rusi. Dar lupte în zona noastrã nu au fost. Aici au fost cantonati în jur de o sutã de soldati rusi, care dupã ce au murit, au fost îngropati într-o groapã comunã, cum se fãcea atunci, în vreme de rãzboi. Locul nu a fost însã marcat, iar dupã câtiva ani, când sãtenii au început sã sape fundatii pentru a-si face case, au descoperit osemintele umane ale rusilor. Vãzând asta, autoritãtile au decis, dupã mai multi ani, sã construiascã în biserica „Sf. Parascheva” din satul Buda o criptã închinatã soldatilor rusi, care au luptat pentru reîntregirea neamului nostru”, ne explicã profesoara Sofica.