OMAGIU… Se împlinesc 17 ani de când scriitorul Costache Olãreanu, fiul Husilor, despre care cronicarii au spus cã “era bun ca o fereastrã deschisã si mereu cu un fel luminos de a fi”, s-a stins din viatã. Finalul l-a surprins, poate deloc întâmplãtor, acasã, la Vaslui, unde venise pentru a fi – ce iroinie a sortii! – presedintele unui Festival de Umor. “Putini scriitori îsi pot permite sã moarã la 70 de ani, în plinã glorie. Domnul Olãreanu este unul dintre ei”, spunea atunci, cu admiratie, poeta Floarea Tutuianu, într-un text scris la scurt timp dupã moartea huseanului Costache Olãreanu.
Într-o toamnã frumoasã, în 2000, apropiatii lui Costache Olãreanu spun cã acesta a acceptat sã fie presedintele Festivalului Umorului “Constantin Tãnase” de la Vaslui cu o singurã conditie: sã poate ajunge, fie si pentru un ceas ori douã, în Husul natal. Plecase dintre dealurile cu vii ale urbei, în urmã cu 61 de ani, dar purtase în toate aceste decenii un dor nestins pentru locul nasterii sale. “Eu i-am dat telefon si mi-a spus cã vine sã fie presedintele Festivalului, doar dacã este timp sã vinã putin si la Husi”, spune, cu emotie, bibliotecarul Constantin Donose. Tine în mâini, asa cum ar tine lucruri de pret, câteva ziare vechi, din 2000, în care, fie în titluri îngrosate, fie în articole, se vorbeste onest si frumos despre Costache Olãreanu. “Stiti, eu m-am simtit un pic vinovat atunci. Cã eu îl sunasem sã vinã la Vaslui, ca presedinte la Festivalul de Umor “Constantin Tãnase”. Poate a fost un efort prea mare pentru el, nu stiu… Poate asa a vrut destinul, sã se stingã la el acasã, la Vaslui. Fusese la Husi, în vizitã. A avut aceastã bucurie, înainte de a se stinge”, spune bibliotecarul, arãtând o fotografie de atunci, în care Costache Olãreanu este alãturi de un alt mare husean, criticul literar prof. Theodor Codreanu. “Mâncau prune”, spune, amuzat, dar si nostalgic, bibliotecarul Donose. Povesteste apoi cu mândrie frânturi de discutie cu marele scriitor, iar în felul în care povesteste întâmplãrile de demult se vede cã este mândru cã a avut o frumoasã prietenie cu însusi Costache Olãreanu. “A fost un om extraordinar de bun si de cald. Nimeni nu se astepta ca el sã moarã. Dacã se intervenea mai repede.. Dacã… Despre moartea sa stiu doar cã i s-a fãcut rãu în zilele festivalului, a fost dus la Iasi, unde a mai trãit putine minute în spitalul de urgentã la care a fost transportat. Si…asta a fost, din pãcate. Iubea Husul foarte mult. Si a fost foarte important pentru el, cred, faptul cã si-a putut revedea orasul natal înainte sã se stingã”, a mai spus Constantin Donose.
Costache Olãreanu – repere biografice
Costache Olãreanu s-a nãscut pe 1 iulie 1929, în Husi, unde si-a petrecut primii ani de viatã. Tatãl sãu, Gheorghe Olãreanu, era avocat si membru marcant al PNT. Mama sa, Maria Olãreanu (nãscutã Ciocârlan), se ocupa de casã, în dulcele stil al vietii patriarhale de altãdatã. În 1939 întreaga familie se mutã la Târgoviste, întrucât avocatul Gheorghe Olãreanu este numit prim-procuror al Parchetului Dâmbovita. Destinul regizeazã în felul acesta întâlnirea lui Costache Olãreanu cu Mircea Horia Simionescu si Radu Petrescu. Prietenia literarã dintre ei va rãmâne în istoria literaturii sub numele de “Scoala de la Târgoviste”. Dupã rãzboi, tatãl sãu este închis, în douã rânduri, din motive politice. Nici Costache Olãreanu, care va urma Facultatea de Pedagogie-Psihologie, nu va scãpa de represaliile regimului, exmatriculat, din cauzã cã era fiu de detinut politic.
În 1966 debuteazã cu o schitã, “Un cer atât de aproape”, publicatã în revista Luceafãrul. În 1971 îi apare prima carte, “Vedere din balcon”, cuprinzând prozã scurtã. Critica literarã îl remarcã, instalându-l de la început în rândurile autorilor inventivi si rafinati. Costache Olãreanu continuã, însã, sã ducã o viatã modestã si sã nu facã în niciun fel caz de existenta lui. Numeroasele – si apreciatele – cãrti pe care le publicã în continuare nu-i schimbã felul de a fi.
Dupã revolutie este consilier-sef la Inspectoratul pentru culturã al municipiului Bucuresti (1990), director general în Ministerul Culturii (1991), redactor la Editura Fundatiei Culturale Române (1998).
Moartea sa pare neverosimilã. Cu putin timp înainte de a înceta din viatã, îi apãruse romanul “Sancho Panza al II-lea”. Criticii aveau condeiele pregãtite pentru o cronicã nouã, care, pe 23 septembrie 2000, s-a transformat, brusc, într-un emotionant omagiu adus ilustrului husen, Costache Olãreanu.
