OMAGIU… Azi se împlinesc 20 ani de când profesorul si ziaristul Alexandru Poamã a trecut în nefiintã. Într-o duminicã, pe 7 septembrie 1997, în timp ce mergea spre radio, acesta a fost accidentat mortal pe trecerea de pietoni din fata hotelului Racova. Luna viitoare, pe 6 octombrie, va fi comemorat de toti cei care l-au cunoscut, familie, prieteni, colegi si cititori. Actiunea va avea loc la Biblioteca Judeteanã „Nicolae Milescu Spãtarul” din Vaslui, astfel cã toti cei care detin fotografii, gânduri, înregistrãri audio sau video, note, însemnãri, amintiri si îsi doresc sã contribuie la organizarea evenimentului, sunt rugati sã le trimitã la sediul institutiei pânã pe data de 15 septembrie.
Pentru cei care nu-l cunosc pe Alexandru Poamã, acesta a fost profesor de limba englezã la Liceul „Mihail Kogãlniceanu”, ziarist, scriitor, dar si om de radio. A colaborat cu publicatii precum „Adevãrul”, „Convorbiri literare”, „Opinia studenteascã”, „La steaua”, „Observator”, „Semnal”, Vremea nouã”, dar si cu Studioul Radio – Iasi, Studioul local T. V. – Vaslui, Studioul „Unison” Radio – Vaslui. De asemenea, este autorul volumelor „Sorin si Sorina”, „Filigran” si „Jurnalul unui bãiat cuminte”.
„Ceea ce impresiona la Alexandru Poamã era seriozitatea egalã cu sine”
„Destinul lui Alexandru Poamã stã sub semnul unei fatalitãti tragice. S-a nãscut la 16 noiembrie 1948 în Cãlinesti, Prahova, într-o familie modestã sub raportul conditiei materiale. Precaritatea mijloacelor de existentã a fãcut ca traseul studiilor sale sã fie sinuos, întârziindu-i afirmarea intelectualã. Tatãl a murit la doar 34 de ani într-un accident de masinã. Ironia cruntã a destinului a fãcut ca si fiul – peste ani – sã fie strivit sub rotile unui automobil bezmetic. S-au stins din viatã în acest mod violent si nedrept – dintr-o listã mult mai lungã – Mihail Sebastian, Valentin Silvestru, Ion Iancu Lefter. Numãrul victimelor bolizilor pe patru roti este nesfârsit si cuprinde nu putine celebritãti strãine si românesti, inclusiv pe autoarea faimosului roman ”Pe aripile vântului”. Dupã terminarea liceului, tânãrul Poamã a urmat o scoalã postlicealã cu profil energetic si a lucrat o vreme ca electrician la Combinatul Petrochimic de la Brazi. O altã nepotrivire a destinului. Ulterior a intrat pe fãgasul normalitãtii, absolvind Facultatea de Litere (Englezã-francezã) a Universitãtii „Al. I. Cuza” din Iasi, armonizându-si astfel personalitatea cu studiile. A dobândit cu greu statutul social-intelectual spre care nãzuise cu atâta ardoare si care îi acaparase la un moment dat toate energiile interioare. Alexandru Poamã a avut, între altele, o pasiune devoratoare: radioul. Cu toate cã si-a cristalizat o carierã didacticã la Vaslui si a obtinut pe acest tãrâm rezultate excelente, la care se cuvine adãugatã prestatia publicisticã (fertile colaborãri la ziare si reviste), vocatia presei audio (în postura de extern colaborator la Radio Iasi, ani la rând) a fãcut parte din fibra lui intimã. Nimic nu l-a putut opri din a-si satisface o atare patimã neostoitã. Era predestinat radioului tot asa cum altii sunt predestinati scufundãrilor subacvatice ori zborurilor cosmice. Ceea ce impresiona la Alexandru Poamã era seriozitatea egalã cu sine, niciodatã contrariatã ori bulversatã de vanitãti, orgolii ori puseuri subiective aleatorii. Omul public avea constiintã profesionalã si moralã – exact ceea ce ar trebui sã aibã un profesionist al presei si – vai! – este exact ceea ce lipseste astãzi multor publicisti de mucava, grafomani insatiabili si veleitari agresivi. Fatetele multiple ale personalitãtii regretatului nostru concitadin cuprindeau încã una definitorie: chemarea scriitoreascã. Volumul de debut, ”Sorin si Sorina”, apãrut la Editura Ion Creangã, Bucuresti, 1988, cuprindea povestiri nutrite din universul frãgezimilor infantile, cu doi protagonisti ce purtau numele copiilor legitimi ai autorului. Cartea anunta o carierã literarã, în pofida anvergurii modice si a temei comune. Volumul ”Chip dulce de copil”, depus în 1989 (an fatidic!) la aceeasi editurã, n-a putut vedea lumina tiparului; manuscrisul s-a pierdut. Se confirmã încã o datã latinescul sortii schimbãtoare, inclusiv în destinul cãrtilor: Habent sua fata libelli!”, scrie profesorul Teodor Pracsiu în prefata cãrtii „Filigran”, apãrutã în 2004, la editura Cutia Pandorei.
