ATENTIE… Ramona Strugariu, bârlãdeanca de 37 ani, stabilitã de câtiva ani în Belgia, acolo unde este si consilierul europarlamentarului Monica Macovei, explicã într-o postare pe Facebook de ce povestea lui Cheloo, condamnat la muncã în folosul comunitãtii pentru trafic de droguri, nu trebuie luatã în derâdere. Aceasta povesteste experienta sa de lucru în Elvetia cu persoanele condamnate, dar si cum a reusit sã implementeze un proiect pilot: atelier în care persoanele condamnate pentru diverse infractiuni fac muncã în folosul comunitãtii, ca alternativã la pedeapsa cu închisoarea.
La nouã ani de la cursul de formare la Ministerul Justitiei din Elvetia, Ramona Strugariu explicã cât de importante sunt astfel de ateliere. „În 2008 am fost la o formare de trei sãptãmâni într-un atelier de dezmembrare manualã a deseurilor electrice si electronice, spatiu de executare a muncii în folosul comunitãtii. În Elvetia, munca în folosul comunitãtii este pedeapsã principalã, astfel încât am lucrat cot la cot cu persoane condamnate pentru trafic de droguri, infractiuni comise cu violentã etc. Vreo 40 de barbati tatuati din cap pânã în picioare, nu foarte sociabili, si eu. Fãrã pazã, numai cu abilitãti de comunicare. Nu s-a întâmplat nimic rãu. Ne-am despãrtit prieteni, am povestit la tigarã câte în lunã si în stele, am plecat cu o experientã de viatã extraordinarã si cu bucuria cã am pus umãrul, mãcar un milimetru, la reintegrarea lor socialã. M-am întors în tarã si am implementat proiectul-pilot. Primul atelier a fost deschis la Brasov. Au urmat Bucuresti, Timisoara si existau planuri de extindere. Înainte sã plec din România, am scris cererea de finantare, aprobatã pentru aproximativ un milion de euro, pentru ca acest proiect sã continue. Apoi am plecat, cu inima bucãti cã l-am lãsat în urmã”, povesteste Ramona Strugariu.
„Cheloo si altii ca el nu ar trebui sã facã muncã în folosul comunitãtii în scoli”
Între timp, atelierul a fost închis din lipsã de fonduri. „Astãzi atelierul de la Brasov si cel de la Timisoara nu mai existã. Nu stiu despre cel de la Bucuresti. S-a dus de râpã un proiect excelent, pentru cã nu s-au gãsit resurse la nivel de MJ, desi e mai ieftin sã tii astfel de ateliere decât sã tii în puscãrii adolescenti condamnati pentru gãinãrii si indivizi care furã o bucatã de pâine. Ca sã nu mai vorbim despre faptul cã nu trec prin experienta unui penitenciar, care le marcheazã viata. Nu s-a gãsit nimeni care sã mai scrie un proiect de diversificare si finantare partialã a acestor ateliere. Spun partialã pentru cã proiectul are o componentã de mediu si economicã importantã – recuperarea materialelor refolosibile din deseuri: cupru, plastic, plãci integrate, monitoare s.a.m.d. Nu, Cheloo si altii ca el nu ar trebui sã facã muncã în folosul comunitãtii în scoli. Nici nu au voie, având în vedere fapta comisã – asa ar trebui sã fie, prin lege. Da, existã solutii alternative la aglomerarea din penitenciare, pe lângã asigurarea de conditi decente – nu trebuie eliberati coruptii. Si nu, nu e nimic de luat la misto în toatã povestea asta. Atât, cã multi oameni din tara asta au tendinta de a-si trata, oricum, la misto semenii, alternativele, reprezentarea, viitorul, în general”, conchide bârlãdeanca.
Ramona Strugariu, voluntarul activ de la Bruxelles în cazul victimelor de la Colectiv
Ramona Strugariu a absolvit Facultatea de Drept a Universitãtii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, iar apoi un master în Drept European. A fost jurist si manager în programe internationale de sprijin pentru România. A plecat din tarã în 2009, când sotul sãu a primit un job la o institutie europeanã. Au ajuns amândoi în Belgia, iar dupã ce a dat nastere unui bãietel, s-a angajat consilier al europarlamentarului român Monica Macovei. În urmã cu un an jumate, când s-a întâmplat tragedia de la Colectiv, s-a implicat în ajutorarea victimelor trimise de statul român în Belgia, pentru a fi tratate împotriva arsurilor. În urmã cu câteva luni, aceasta explica, într-un material pentru România Liberã, cã a fãcut ce ar fi fãcut oricine: „am scris scrisori deschise, am vorbit cu medici si pãrinti, am bãtut la portile institutiilor europene, am cerut ajutor, rãspunsuri, ne-am mobilizat la Bruxelles pentru primirea rãnitilor (…) Am schimbat între noi mii de mesaje, în zeci de grupuri. Am cerut audiente la prim-ministru, la Ministerul Sãnãtãtii, am gãsit locuri în spitale din strãinãtate, am fãcut sesizãri la DNA si parchete, am povestit ce se întâmplã oricui avea urechi de auzit, sperând, în acelasi timp, sã tragem un semnal puternic de alarmã pentru ca ce s-a întâmplat sã nu se mai repete niciodatã”.
