ATITUDINE… Înainte de a preda elevilor din Bucuresti, Cristina Tunegaru, profesoara de limba si literatura românã care a intrat în atentia publicã dupã ce a refuzat sã predea copiilor Eminescu si Ion Creangã, a fost profesoarã în Vaslui. Într-un editorial denumit „Vasluiul fãrã iesire”, publicat pe platforma Contributors, aceasta a povestit cum arãta atunci viata elevilor si a profesorilor dintr-o scoalã din mediul rural: „În timpul iernii, dupã prima orã de curs, când iesi din clasã, coridorul este un patinoar fãcut de omul de serviciu în încercarea de a spãla podeaua. În clase, focul fãcut cu o orã în urmã este deja stins, soba slab încãlzitã, iar copiii prea îmbrãcati ca sã mai scrie. Doar cancelaria este încãlzitã pe tot parcursul zilei, focul trosneste în sobã. Totusi, în timpul pauzelor, copiii aleargã pe podeaua acoperitã cu gheatã, cad, râd, mãnâncã cu poftã din bucata de corn si beau laptele prea putin pentru foamea lor. Dacã alti copii se bat cu cornurile, în Vaslui fiecare bucãticã este apreciatã”.
„În urmã cu cîtiva ani, am fost profesoarã la o scoalã din judetul Vaslui, din mediul rural. Elevii mei de atunci au astãzi vârstele violatorilor din comuna Vãleni si mãrturisesc cã am simtit o strângere de inimã când mi-am dat seama de acest lucru. Retrãiesc acum atât de viu experientele din acel an decisiv pentru cariera mea”, asa îsi începe profesoara Cristina Tunegaru povestea sa în învãtãmântul vasluian. Cum arãta sala de clasã? În degradare, un decor trist, care nu-i convinge în niciun caz cã scoala meritã mai multã atentie: „bãncile rupte, scaunele murdare cad rând pe rând, iar bãietii destoinici ai clasei încropesc mese din bucãti de pal si lemn. Si-au „aranjat” clasa în asa fel încât sã nu poti trece printre anumite bãnci”.
„Priveste tintã profesorul, cu o privire plinã de furie”
Povestea Cristinei continuã cu detalii ce tin de indolenta si nepãsarea elevilor fatã de scoalã: „un sfert dintre bãieti au fost deja repetenti o datã. Cu un an mai mari decât colegii lor, ei nu vor decât sã-si petreacã timpul într-un mod distractiv. Ceilalti luptã sã supravietuiascã în atmosfera de junglã care a acaparat întreaga clasã”. Aceasta îsi aminteste si de câtiva elevi, pe unul dintre ei crezându-l capabil de orice, pentru cã nu putea fi stãpânit: „înalt, desirat, Marinescu obisnuieste sã stea cu capul pe bancã în zilele lui bune. Uneori vorbeste cu colegii, ignorând profesorul, iar alteori, vorbeste neîncetat de unul singur, deranjând ora prin activitãtile lui. Întotdeauna face altceva decât ceea ce i se cere. Nu deranjeazã ora cu ostentatie, ci cu credinta cã ceea ce face el e mai important. Profesorul îi atrage atentia, în mod repetat, dar îi atrage si supãrarea. Marinescu priveste tintã profesorul, cu o privire plinã de furie care nu mai poate fi stãpânitã. Numai atunci îl priveste. Uneori, furia aceasta iese prin glasul lui si atunci tuturor le era fricã de ceea ce ar putea face; cu totii credem cã Marinescu e capabil de orice, cã nu poate fi stãpânit”.
„Copiii recitau atât de frumos în ora aceea regizatã”
Nici modul de predare al unor profesori, fosti colegi de-ai ei, nu scapã de critici: „mândri am fost cu totii când profesoara de românã a tinut o orã deschisã la aceastã clasã. Jumãtate dintre profesorii scolii au participat si doamna ne-a demonstrat prin discutia pe care a avut-o cu elevii ei, cã i-a obligat sã învete pe de rost ceea ce le-a predat despre romanul Baltagul. Stiau rezumatul pe de rost, caracterizarea personajelor si câte si mai câte. La finalul orei, niciun profesor nu a întrebat dacã vreunul dintre acesti copii a citit romanul, dar copiii recitau atât de frumos în ora aceea regizatã, încât profesorii au adresat sincere felicitãri doamnei si elevilor. Ne-am exprimat chiar si falsa sperantã cã acesti copii vor lua note bune la Evaluarea nationalã, cãci doamna îi pregãteste asa de bine. Chiar si Ionescu a rãspuns atât de frumos, a încercat sã spunã si el o propozitie, desi s-a încurcat putin. Profesoara este vãdit mândrã. La masa din cancelarie unde se discutã aceastã orã si se bea cafea, mã simt ca fãcând parte dintr-o piesã de teatru absurd. Laudele curg una dupã alta, fiecare dintre noi trebuie sã comenteze. Nu spun nimic, nu beau cafea”.
Concluzia: „scoala îi învatã violenta si ei o aplicã”
Dupã un an de predat în mediul rural, Cristina Tunegaru a ales sã plece în Bucuresti, acolo unde îsi continuã cariera. Dupã experienta Vaslui, concluzia acesteia e cã în mediul rural învãtãmântul este slab. „La sfârsitul anului scolar, am fugit, pãrãsind scoala si judetul pentru un loc mai bun din tarã, lãsând copiii si profesorii din Vaslui victime ale sistemului social si educational. Pentru cã învãtãmântul rural nu poate sã motiveze acesti copii si pentru cã mijloacele traditionale de disciplinare – autoritatea pãrintilor si a profesorilor – esueazã, se ajunge la violentã, manifestarea degenerãrii unui sistem care nu face fatã acestor adolescenti. Scoala îi învatã violenta si ei o aplicã”, conchide Cristina Tunegaru.
